Toate schitele mele de pana acum-4.


Fac parte din categoria oamenilor care nu mai trăiesc dar sunt în viaţă.
E greu să recunoşti asta. E greu să te uiţi la tine şi să vezi totul static.
Nimic fasccinant.
Nimic frumos.
Nimic urât.
Nicio extremă,
 nicio rid de viaţă acolo, în tine.
Șii nu sunt nici balerină,
 nici artistă,
nici cicălitoare,
nu sunt nici personajul rău, nici personajul bun, nu sunt nici măcar un beţiv infect, din scara vreunui bloc, sau din Cişmigiu, nu sunt nici pom, nici gard, nici lac.
 Nu sunt nici măcar roșiile împuțite de pe tarabe. Nici visele, nici noptile, nici zilele pierdute sau câștigate. Nu sunt nici revoluție, dar nici statul în fața televizorului. Nu iert, nu uit, nu vorbesc decât cu mine însămi, în limbaj surdo-mut, aud tot și vorbesc intens în propria-mi piele.
Trăiesc drama povestitorului care vede totul, dar nu mai ştie nici să explice, nici să descrie, vede totul în mintea lui, de sute de ori, fără niciun cuvânt. Care nu mai poate nici povestitor să fie.
Mulţi oameni văd fericirea ca pe un sac fără fund, mulţi cred că Dumnezeu îţi pune mâna în cap fără blestem, toţi te uită şi îşi văd de vieţile lor imediat cum ai ajuns la sfârşitul poveştii.

Dar povestitorii adevăraţi ştiu că povestea nu se termină niciodată cu "au trăit fericiţi".

 La capătul patului, singurătatea e mult mai cruntă decât orice gram de fericire din viaţă. Povestea adevărată se termină odată cu viaţa în sine, pe care o laşi sau nu în urma ta.
Nu ţi-am mai rostit numele de multă vreme. Nici copilăria nu mi-am mai decojit-o, nici aripile nu mi le-am mai desfăcut.
Am realizat, cu revelaţia unui copil, că borcanele cu amintiri se ţin numai la răcoare.
Mi s-au defectat între timp, o parte din organele interne:
 stomacul,
 intestinele,
plămânii,
rinichiul drept,
plămânii din nou
şi numai puţin inima. Oameni sănătoşi n-ai să găseşti, dar de asta eşti tu fericit,
Bine ai revenit.
Bine te-am regăsit.
Nu ştiu dacă ţi-am dus dorul,. Nu ştiu dacă am plecat.

Disperările se mai întâmplă. Sub formă de oameni, de stele sau de furtuni, disperările sunt ca nişte zei ce se amestecă în viaţa şi mintea noastră. Asta mi s-a întâmplat mie.
De atunci nu mai ştiu să scriu, de atunci viaţa mea s-a scurs ca o pastă rece pe faianţă.
Nu mai stiu sa vorbesc
sa respir
Nu mai stiu sa fiu mută
Nu sunt nici pesimistă, nici optimistă
Sunt Dumnezeul cel mai prost din lume
N-am discipoli, nici crez, nu am nimic
Nu mi-e frică de mine
Nu mi-e frică de nimeni
Nu ridic pe nimeni în slăvi
Doar pentru că am puterea s-o fac
Dau cu tine de pământ
Pentru că ne întoarcem cu toții
În ţărână



Sunt un mare nimic
Mă renasc din propria-mi cenuşă mai minunată ca niciodată

Ascult pe ascuns melodiile postate de tine şi mă întreb dacă te gândeşti la mine în maşină, când conduci nervos, cu 140 la oră.
Pentru că eu mă gândesc la tine când merg pe stradă singură.Mă gândesc la tine când merg pe stradă cu alţii. Mă gândesc la tine atunci când conduc. Mă gândesc la tine când merg spre muncă. Tot la tine, atunci când fac synulox unui căţel. Tot la tine mă gândesc atunci când îmi învârt mâinile-n operaţie şi scot câte un organ, plin de sânge, sau puroi, după caz.
Mă gândesc atât de des la tine, încât nu pot deosebi dacă într-adevăr exişti cu adevărat, sau eşti un personaj imaginar, din imaginaţia mea quasichizofrenică.

Spre exemplu, aseară, în metrou, doi preoţi stăteau de vorbă pe bancheta din faţa mea. Eram la Victoriei, iar ei erau în haine civile. Unul dintre ei semăna cu Iisus. Avea barba lui, părul lui, nasul lui drept din icoane. Chiar şi forma ascuţită a nărilor,chiar şi ochii uşor migdalaţi. Îl priveam pe acest om, copie fidelă a icoanelor cu Iisus, şi mă gândeam că e vreun preot tânăr în vacanţă sau ceva. Aveam dreptate, cred eu, pentru că atunci când i-a sunat telefonul, a răspuns pe o voce prea blândă "Doamne ajută!". A spus acelaşi lucru şi în loc de salutul de final.
Şi cum mă uitam la acest model de icoană, mă gândeam doar că e un impostor. Un impostor care se îmbracă cu haine bisericeşti din când în când. Un impostor care mă va urmări până la Romană, apoi până la Amzei, unde va găsi prima alee întunecată. Acolo mă va bate pentru bani. Bani pe care eu nu-i am, pentru că am plecat fără geantă la mine. Deci fără portofel. Poate doar abonamentul de metrou să mi-l fure din buzunar. Abonamentul meu, cu reducere pentru studenţi.
Am coborât la Victoriei, unde Modernul Iisus m-a urmărit. Discuţiile  la telefon mi s-au părut dubioase, dar nimeni în jurul meu nu părea că-l observă pe Iisus-ul meu. Când a urcat iar lângă mine, în metrou, şi doar eu îl priveam, mi-am dat seama că poate acest om ciudat de asemănător cu o icoană hipiotă e doar în mintea mea.
Şi atunci m-am liniştit.
Aerul nopţii era mai liniştit. Ştiam că azi va ploua numai din mirosul Bucureştiului aglomerat la zece noaptea.

Tu ştii că eu vorbesc mult, pentru că eşti singurul cu care vorbesc. Şi mă întreb. Nu pot să mă abţin să nu mă întreb.
Oare tu vorbeşti cu mine, când mergi singur pe stradă şi nimeni nu se uită mai mult de o clipă la tine?Vorbeşti cu mine atunci când toţi în jurul tău sunt agitaţi? Vorbeşti cu mine atunci când înjuri
când fuţi
când te simţi fericit
când simţi că mori singur şi urât de toţi şi toate?
Vorbeşti cu mine
Sau, măcar
te gândeşti puţin la mine când
vezi cum oamenii obişnuiţi de lângă tine se transformă în icoane umblătoare
când te aşezi liniştit în pat, şi dormi sperând ca ziua de mâine să nu mai fie aşa cald; Când mai vezi vreun câine cum dă nenorocit din coadă spre tine?
Sau când vezi vreo pisică cum îţi taie calea.
?
Pentru că eu vorbesc mereu cu tine. Şi mă gândesc tot timpul la tine.
Uneori am ajuns să cred că eşti doar vocea aia din interiorul meu.
Care-mi spune că omul din metrou era un simplu trecător.
Că nu trebuie neapărat să te jefuiască cineva noaptea.
Că muzica trebuie dată mai tare.
Că sunt fericită aşa cum sunt
Că tu mă iubeşti aşa cum sunt
Şi că într-o zi
Vom vorbi faţă în faţă.

Blue, mi-a crescut părul
E din nou aşa cum l-ai cunoscut
Miroase a căpşuni şi mere verzi
Am aceleaşi patrujcinci de kile
Port teneşi, bocanci şi pantofi cu toc
Cânt din nou
Scriu din nou pe tot ce apuc
Măzgălesc pisici peste tot
Sunt o persoană veselă
Sunt o persoană care râde din nou
Albastru.
Şi atunci, din seninătatea chipului pe care mi-l imaginez liniştit
furtunile se trezesc peste noapte
tună peste tot, mai ales peste pielea mea
încă neridată de timp

forever young, îmi place mie să spun
şi multe-s geloase că arăt ca acum 6 ani
dar, tu, Blue, tu ştii cel mai bine
că arăt ca acum 6 ani şi mie  tot nu mi-e bine.



Apreciez totuşi că nu-mi mai amintesc aproape nimic despre tine.
Cu recunoştinţa omului care visează de prea multe ori urât, îţi mulţumesc. Presupun.
Observi, tot ce spun în ultima vreme, are o doză de nesiguranţă. Ai spune că-mi e nespecifică.
Habar n-am.
În ultimele nopţi, am visat acelaşi lucru, doar personajele difereau.
Nu ştiu exact de ce scriu. Probabil sper câteodată că mă citeşti şi tu. Şi că nu m-ai uitat deşi , uite, egoista de mine, eu te-am uitat pe tine.
Sau aşa sper eu.
Sau poate nu sper. Poate în spatele măştii mele de sinceritate absolută,( aşa cum îşi doreşte o adolescentă timidă care tocmai a dat papucii prietenului ei, ca el să refuze despărţirea, tocmai ca să îi arate că o doreşte foarte mult,) poate aşa sunt si eu şi spun că am uitat de tine, dar în realitate, să mi te amintesc la perfecţie şi să-mi doresc să te aud, de undeva din neant, cum te răzvrăteşti împotriva memoriei mele precare.
Păi doar tu ştii că eu îmi amintesc fiecare detaliu de nimic.
Spre exemplu, acum 10 ani, în prima zi de după vacanţa de iarnă, am purtat o geacă extrem de groasă, bej.
Colega mea de bancă avea un palton verde, şi o eşarfă portocalie, pe care o purta cu eleganţa unei adevărate domnişoare mari,
Eu eram aceaşi. Pentru că, vezi tu, nu e vorba că ţin minte ceea ce purtam atunci. în acea zi, acum 10 ani. Doar mai purtasem aceaşi geacă aproape două luni. E vorba că ţin minte paltonul ei, eşarfa ei, fesul ei negru, blugii închişi la culoare şi ghetuţele ei elegante, dar nu prea conservatoare.
Ţin minte cerceii pe care i-a purat pentru prima oară atunci când ne-am cunoscut, tricoul pe care îl avea colega din faţă în data de 8 martie 2005, care era albastru şi cu două flori galbene: una-n partea de sus, alta-n partea de jos.
Ţin minte fiecare trecător de pe stradă, ţin minte fiecare chip pe care-l văd, hainele lor. în cursa infernală pe lângă mine.
Ţin minte numere de telefon pe derost, fraze întregi din cărţi pe care le-am citit doar o dată, în treacăt. în copilărie. Ţin minte ce mi-au spus oameni şi pot reproduce conversaţii întregi după ani de zile.
Aşa că da.
Mi-e imposibil să uit de tine.
Deci mai simplu ar fi să spun că nu mă mai gândesc la tine mereu, ci doar din când în când şi trăiesc pe propria-mi piele ceea ce unii psihologi numesc "the survivor guilt".
Ar trebui să mi te amintesc, şi tot ce am trăit împreună să mi se scurgă prin piele şi să retrăiesc la nesfârşit, toată viaţa. şi cu toate astea...
Nu pot.
Uit de tine, deşi ţi-am promis, şi mi-am promis că nu voi face asta niciodată.
Nu cu tine.
Şi cu toate astea, de când ai plecat, viaţa mea nu s-a oprit în loc.
Am crescut, am citit mai mult, am scris mai mult şi am trăit cât am putut eu până acum.
Mai ştii când îşi spuneam că tot ce-ţi scriu e ca şi cum am sta la o ceaşcă de ceai, sau de cafea, într-o cameră obscură?
Dacă nu, îţi amintesc eu că asta ţi-am spus când m-ai citit prima oară şi mi-ai spus, ca un repros gentil mascat, " treci de la un subiect la altul şi nu prea înţeleg".
Ţin minte şi acum (de parcă aş putea uita ceva) că tu apreciai sfârşitul povestirilor mele, oricare ar fi fost el.
Presupun că din cauza asta ai şi căutat sfârşitul nostru atât de devreme.
Deşi unii ar spune că acest sfârşit n-a fost deloc un sfârşit, că noi vom continua să ne căutăm şi că până la urmă nu noi am scris propoziţia de final.
Am un motan şi o pisică.
Pisica mea, ca un animal de pradă ce este, nu-şi exprimă dragostea de mine prea mult, deşi eu o alint cu orice ocazie pe care o prind.
Pisica mea fuge de mine prin casă, întoarce capul cochet atunci când o pup, şi vine o dată pe zi, fix 30 de secunde, pe sânii mei când mă odihnesc pe canapea.
În schimb, pentru că sunt mă-sa, (adoptivă, altă specie, dar mă-sa), eu ştiu cel ma bine ce-i place, aşa că, uneori, când suntem doar noi două, mami se duce acolo, unde stă ea, mami se contorsionează în fel şi chipuri, doar ca să-i soptească în urechile ciulite şi elegant lăsate spre faţă că fetiţa mamei e o prăjitură. Cu ciocolată, vanilie, îngheţată şi fructe de pădure. Cu fistic şi marţipan. Şi pisica ascultă mulţumită şi toarce.
Şi nu-i fericire mai mare decât să ai un copil, din altă specie, care să nu poată vorbi, care probabil nu te înţelege, care nu vine des să-şi arate iubirea.. nu-i fericire mai mare decât acest copil să toarcă atunci când îţi aude vocea care indrugă  stranii reţete culinare.

Pisica pe care tu o ştii.
Cu care ai vorbit. într-un fel sau altul,
A venit în noaptea asta şi a stat o oră jumătate torcând, pe mine.
De când scriu şi până acum, ea a stat şi a tors continuu.
Ea nu ştie ce fac.
Nu înţelege rostul pocniturilor mele în tastatură. Nu înlelege nici de ce apar tot felul de semne pe ecran.
Nu înţelege nimic, pentru că nici măcar nu i se vorbeşte.
Dar de o oră jumătate, de când eu brusc, îmi amintesc de tine
Pisica mea stă pe mine şi toarce.


Ştiu că mă citeşti.
Ştiu că eşti încă acolo, deşi nu dai niciun semn. Te simt. Avem o telepatie rară, dacă există aşa ceva.
Mi-ai spus "adio" de prea multe ori ca să te mai cred pe cuvânt. De fiecare dată te-ai întors, încercând să fii altul, încercând să fii mai bun. Încercând să mă seduci, să mă cucereşti, să vreau să te am, deşi erai şi eşti perfect conştient că n-aş vrea să te vreau nici măcar o clipă.

Acum patru ani, pe vremea asta, viaţa nu părea că va exista fără tine. Viaţa nu părea că va exista fără mine.
Fără tine am învăţat că:
Oamenii sunt frumoşi.
Oamenii sunt urâţi.
Oamenii se comportă cu tine aşa cum se simt ei pe interior.
Am învăţat că iubirea se învaţă în fiecare zi.
Am învăţat că n-am nevoie să mă prefac pentru nimeni, nici măcar pentru mine.
Sunt reală pentru mine şi mă plac aşa cum sunt.
Am învăţat că aş sta cu mine şi cea mai bună prietenă dintr-ale mele sunt chiar eu.
Oamenii sunt nebuni.
Imprevizibili.
Puternici şi slabi.
Plini de complexe. Imperfecţi.
Orolioşi, egoişti, narcisişti şi împiedicaţi.
Am învăţat că n-am nevoie decât de mine, de Dumnezeu şi de ceva drum în faţă.
Am învăţat că iubirea nu se măsoară, dar cântăreşte fapte.
Şi o mulţime de alte lucruri.
Cu tine am învăţat că:
Oamenii sunt frumoşi. Oamenii sunt urâţi.
Oamenii sunt gri. Trecutul e minunat şi viitorul e la fel.
Am învăţat o mulţime de lucruri despre mine în prezenţa şi absenţa ta.
Cine eşti tu?
Probabil Blue.
Cine e Blue?

Încă învăţ. Încă aflu.
Încă mai caut.



Pentru abonatul care nu răspunde.


Era vară. Era vară şi tu ai pornit trist, din partea cealaltă a oraşului, pe jos. Tristeţea ta te împiedica să iei un autobuz, sau vreun metrou. Tristeţea ta te făcea să mergi tot oraşul pe jos. Şi pentru prima oară, ai întârziat. Tu, care erai mereu la timp. Tu, care erai corectitudinea întruchipată. Ai întârziat mult, şi nici la telefon nu răspundeai. Pentru prima oară, te aşteptam înfrigurată, de o oră, în faţă la Tineretului, deşi afară erau treijşapte de grade. Jur că pielea mea era piele de găină, părul tuns bob mi se ridica în spate, inima-mi pompa cu putere,picioarele-mi amorţiseră, mâna-mi tremura pe telefon. Şi sunam. Şi aşteptam un răspuns. Şi tu continuai să nu fii, să nu apari, să nu răspunzi.
Aşteptam şi-mi tremura gâtul în întoarcerea mea spasmotică: când spre stânga, când spre dreapta. Mă uitam ca după propria-mi slavare.
 Şi sunam, şi
"abonatul contactat
 nu răspunde
vă rugăm
să reveniţi"
Şi eu reveneam , pentru că mă ruga femeia robotică din telefon. Reveneam pentru că mă ruga femeia robotică din mine, care nu înţelegea cum de tu, omul care vine cu 20 de minute mai devreme, întârzie pentru prima dată, deja de o oră.
În jurul meu se jucau ţigani cu pietrele şi sticlele de plastic
Rockerii în negru se căţăraseră pe scări şi priveau cu dispreţ pe toată lumea
Copii ţipau de parcă murise cineva
Babele râdeau scuipând seminţe şi plescăind covrigi
Mamele se certau surd cu soţii disperaţi că iar trebuie să care un cărucior gol
Şi era cald
Îmi transpirau palmele
Afară era atât de cald că deşertul era oază
Nimic nu se compară cu asfaltul din Bucureşti, gândeam în timp ce
Mi-era groaznic de frig,
Abonatul contactat nu răspundea,
şi tipa din telefon
Mă ruga inistent să revin.

Pe tine era greu să nu te observ. Un metru nouăjşapte de înălţime nu poate trece neobservat în mulţime.
Abia atunci, când te-am văzut,
Inima a încetat să mai bată cu putere
Părul mi s-a cuminţit la ceafă
Pielea mi s-a liniştit de căldură
Picioarele mele au căpătat viaţă.
Din instinct, am început să alerg spre tine. Ce stupid, mi-am dat seama, şi te-am lăsat să vii trist, ca până atunci. Din mersul tău mi-am dat seama că ai o poveste tristă să-mi spui. Din felul în care priveai spre mine, spre asfalt, nicicum spre culoarea semaforului. Norocul meu a fost că ai trecut o dată cu turma. Eram calmă acum, pentru că ştiam că ai un motiv bun. Am pus cuminte telefonul în geantă. M-am întors foarte liniştită spre tipa care vindea îngheţată. Am cerut una cu fructe de pădure, şi una cu ciocolată. Proasta s-a uitat la mine "doriţi două cupe din fiecare?". Da, aşa, cum spuneţi dumneavoastră. Când m-am întors, tu zâmbeai liniştit spre mine. Probabil credeai că am întârziat şi că habar nu am când ai venit.
Te-am lăsat să crezi asta. Te-am îmbrăţişat frumos, cu ingheţata în mână.
Te-ai uitat la mine şi mi-ai spus
"Iartă-mă că am întârziat, am venit pe jos. Nu am luat maşina pentru că azi dimineaţă, pe autostradă, am lovit un câine." Mi-ai spus că a fost oribil. Mi-ai spus că legea nu-ţi permite să opreşti. Mi-ai spus că a trebuit să mergi cu crima pe tine, în continuare. Şi că vezi şi acum
Momentul impactului
Auzi buşitura
Simţi maşina cum se cutremură fără sentimente
Simţi viaţa de câine luată brusc

Ţi se citea tristeţea-n ochi. Mai aveai puţin şi plângeai când ai văzut un maidanez. Ţi-am oferit îngheţata. şi în timp ce mâncam mi-ai spus
Că ai vrut să vezi cum se simte zilnic un câine.


Cinci ani.


Şi uite aşa, au trecut cinci ani de când scriu pe blog. Când naiba or fi trecut, nu ştiu. Şi ca să fiu corectă, ar trebui să spun că de doi ani abia mai scriu aici. Dar scriu în suflet. Îmi imaginez uneori cum scriu, cum apăs tastele şi duc uşor cusorul în partea dreaptă, acolo, unde scrie "publicaţi".
De fiecare dată am altceva de făcut. Nu altceva mai bun. M-am împins în societatea asta de rahat până când am devenit una cu ea. Sunt parte a societăţii împuţite. Zi de zi.
Cinci ani de când îl iubesc pe Blue.
De fiecare dată, e altul. Cu toate acestea, pare să fie acelaşi şi să se contureze mai bine.
Un blog. Pe blogspot. Unul pe care pare că nu-l mai citeşte nimeni, şi totuşi, de cinci ani mă mai trezesc din când în când că mai menţionează cineva. Ba de Blue, ba de Cafeaua.
Persoana asta, care-l iubeşte cu toată fiinţa pe Blue, mă depăşeşte. Pentru că ea nu poate recunoaşte niciodată că-l iubeşte. Ea nu poate ieşi din propriul suflet, de unde strigă tare. Degeaba strigi tare în tine, dacă în afară nu reuşeşti să murmuri.
Fără să-mi dau seama, Blue a intrat încă o dată în viaţa mea. Şi nu ştie cum. Sau ştie, şi profită. Modul în care se tăvăleşte în chinuri întrebându-se dacă are sau nu culoarea potrivită, mă încântă de fiecare dată. Eşti tu, nu eşti tu. Seamănă cu tine al dracului de mult. Şi cerul seamănă cu pământul uneori.
Blue. Uite, recunosc.
Te iubesc.
Te iubesc cu întreaga mea fiinţă.
Mă lupt cu tine de fiecare dată.
Mă laşi în curul gol, plângând într-un colţ. Mă laşi să sufăr şi apoi te întorci. Cu pisici, câini, în armură strălucitoare, într-un hanorac verde, jegos. Te întorci la mine ca ultimul auroclac. Ca ultimul împărat din canale. Te iubesc nebuneşte, mereu mai bine, pentru că şi iubirea se învaţă.
Şi ca mine, nu te va iubi nicio femeie. Aşa disperat. Aşa detaşat. Nicio femeie nu se va ruga la tine, nicio femeie nu va îngenunchea în faţa ta. Blue. Blue. Blue.
Îmi respiri în plămâni  a răzbunare de atunci, de când ai plecat ultima oară.
De atunci, de când mi-ai spus că o iubeşti pe ea, şi că relaţia cu mine ţi-a arătat cât de mult o iubeşti pe ea. Un căcat. Un căcat pe care l-am spus si eu altora, altora cu nuanţele tale de albastru. Un căcat prin care nu faci altceva decât să-ţi spovedeşti greşelile şi apoi să le negi de frică.
Iubim în contra timp, spuneam. Mereu iubim pe altcineva. Eu voi iubi ceea ce nu pot avea, în timp ce tu vei iubi ceea ce poţi avea de-a binelea. Mereu la cinci secunde distanţă. Sau la cinci ani. Ce mai contează acum chestia asta, cu timpul?
Ce mai contează, când tu ai fost aici, mereu.
Îmi tremură corpul când mă gândesc la tine. Când mă gândesc la cum am fost lângă tine. O curvă. O proastă. Un nimic. O fetiţă. O femeie puternică. Niciodată îndeajuns de puternică pentru tine.
Pentru că tu nu fumezi, eu mă las de fumat. Pentru că tu nu înjuri, eu te înjur în faţă. Pentru că tu mă loveşti, eu te lovesc înapoi.

Şi, după tot războiul ăsta, Blue. Şi după tot războiul ăsta, ne întoarcem unul lângă altul, cuminţi. Te privesc în ochi şi n-am idee de ce. De ce te urăsc. De ce mi-e scârbă de tine. De ce continui să te scriu, când tu pleci,
pleci întotdeauna.
Uite, recunosc.
Te urăsc.
Te iubesc.
Te urăsc cu toată fiinţa mea proastă, care nu ştie nimic despre univers, constelaţii, planete.
Te iubesc cu toată fiinţa mea nebună de legat, care ştie multe despre micorbi, animale şi otrăvuri.

Întotdeauna altcineva mă leagă departe de tine. Întotdeauna ne separă lucruri precum distanţa, străzile, orele, zilele, anii. De fiecare dată fug spre tine şi apoi te calc în picioare.
Îmi pare rău.
Îmi pare rău că totul e scurt la mine.
Părul scurt, unghiile scurte, chiar şi lesa în care te ţin e scurtă. Chiar şi sfoara în care alţii mă leagă e scurtă. Totul e scurt la mine, şi mă rog să nu vezi că am puterea de a te călca în picioare.
Mă rog să nu vezi că de fiecare dată când mă laşi în canale, în întuneric, în urmezeală, în rahat şi pişat de câine, eu devin un şobolan.
Unul dependent de întunericul în care trăieşte, unul care poartă toate bolile pământului cu el.
Şi ştiu că te gândeşti la mine acum.
Ştiu că suferi. Ştiu că de data asta ai plecat fără să vrei tu asta. Şi mai ştiu că nu vei recunoaşte. Ştiu că vrei să mă suni. Ştiu că te dor mesajele, ştiu că te doare cum sunt cu altcineva. Ştiu că ne vom întoarce unul la altul, pentru că ţi-am promis. Ţine minte că eu mă ţin întotdeauna de promisiuni.
Ţine minte că întorc obrazul ca să dai mai tare.
Ţine minte că întorc obrazul ca să dai mai tare, ca să dai mai rău, ca să pot să mă întorc şi să te lovesc înapoi.
Pentru că mie-mi place durerea.
Şi tu o iubeşti.
La mulţi ani, Blue.




si a doua, tot pe anul asta



saru'mana mama, nu te-am mai vazut de mult.
pielea si buzele tale, mai reci ca diamantele, mai frumoase ca gheata
ochii tai verzi ca un aligator.
parca aligatorii erau verzi, nu-i asa?

saru'mana tata, nu te-am mai auzit de ceva vreme
peste tine praf, ca pe o mobila antica
ti-am pus fular acum mult timp si te-am incurajat
sa treci peste o iarna lunga
aveti amandoi parul alb, ca unicornii primavara
bineinteles, unicornii arata in fiecare anotimp la fel
si bineinteles, n-am vazut in viata mea unicorni
ar putea fi, intr-adevar, orice culoare.

salutare mie, nu m-am mai recunoscut de mult
impaturita ca o hartie, incalcita ca un scris de doctor beat
pe aici puncte, pe aici lunii trase alandala
din cand in cand pete, exact peste privirea mea
peste tot cerneala, vizibila, invizibila altora.

buna seara, dragul meu, pe tine te vad zilnic

te pierzi tot mai mult, tot mai adanc
in mine si-n pieptul meu
cu ochii aia de sticla de zahar, cum ar zice unii,
cu ochii ca-n filme
cu spatele dragon rusesc si balaur romanesc
corcitura incredibila a sufletului meu.

buna seara tie, straine, pe tine te simt peste tot
te recunosc oriunde si te aud oricand

vocea ta de tren deraiat imi incanta simturile
pana la disperare completa
pana la groapa de gunoi si inapoi in scara blocului
pana cand pielea de buna voie paraseste carnea
si carnea de buna voie se dezlipeste de pe oase
strainule, pe tine te vad atat de bine incat
ai devenit de ceva timp
ochelarii mei.



(fara diacritice, ca nu-s de pe laptopul meu si m-am grabit)

( am scris astea aici nu pentru că sunt cine ştie ce, ci pentru că era blogul cam pustiu.  Nu sunt poezii, sunt doar exerciţii. Nimic altceva. Promit să revin cât pot de curând.)

care-i treaba cu toata linistea asta?
ati tacut toti, deodata
ati amutit
v-ati nascut tipand, ati urlat de bucurie,
ati gangurit, ati ras, ati innebunit parinti
bunici
vecini
matusi
si acum taceti
a dat tacerea-n voi ca-n stanele de piatra
(va miscati, de altfel, la fel de incet)
ati tacut, pamantilor
ati tacut, obiectelor
ati tacut acum, cand cerul asta are nevoie de furtuni

care-i treaba cu toata ploaia asta, de primavara?
cu copacii astia uscati si mici
cu tufisurile astea, bobocind de gunoaie
cu strazile astea, pavate cu adidasi si anvelope
n-am inteles
de unde atata ploaie calda, daca voi
ati orbit?

ati orbit, vazatorilor!
ati orbit,
acum ati orbit, cand soarele arde atat de aproape ca musca din fata
atat de aproape, de parca doarme langa noi in pat
de parca se fute cu noi, scuzati-mi expresia
de fapt, ce sa auziti...
ati surzit.
sunteti mai surzi decat mamaia mea Olimpee
si tot ca ea, nu mai simtiti gustul a nimic

in fiecare dimineata, radeti cascaval
pe painea aia arsa in suruburi, lite si curent electric
beti fiertura aia de plante pisate cu azotati
bagati o leguma crescuta-n cutiute gri
in fiecare dupa-amiaza va rotiti ceasurile
cu degetele lungi, slabe, crescute-n eprubete
ojate sau pictate artificial

in fiecare seara mancati desi sunteti la regim.

hai sa terminam cu glumele astea.
hai sa termin dracului cu spovedania
am ajuns sa ma uit in oglinda
si sa vorbesc la persoana a doua.
plural.

La mulţi ani, iară


 Nu pot să cred că am mai adăugat un an aici.
N-am scris aproape nimic. Stau prost cu timpul şi cu organizarea.
Am început un alt blog, dar ăsta mi-e cel de suflet. Până la urmă, aici e sufletul meu şi mă descarc mai mult sau mai puţin lacrimogen. Faptul că nu m-am descărcat atât de mult în ultima vreme poate doar să însemne că am acumulat îndeajuns de mult încât să scriu de aici încolo.
Să fie. Din 2009 încoace blogul ăsta e ca o semnătură definitorie. Nu mă poţi cunoaşte pe de-antregul dacă nu ştii ce am scris aici. Şi invers.
Ca să inchei cu ceva scris, dau copy-paste la ceva ce am scris azi. Ceva ce trebuie să-mi reamintesc în fiecare zi, ca să pot continua.
La mulţi ani mie, blogului, celor care citesc, celor care au dat like pe pagină, celor care nu, celor care încă mai speră că voi scrie. Voi scrie. Sper în fiecare zi că voi fi mai bună ca oricând.
Să aveţi o zi frumoasă şi la mulţi ani vouă.
Cu drag,
Cafeaua

Nu-mi doresc să fiu iubită. Îmi doresc să fiu respectată. E un motto pe care mi l-am impus singură şi de care oamenii au ţinut cont de multe ori fără să-şi dea seama. Eu mi-am dorit să fiu iubită doar de cei pe care i-am iubit, la rândul meu. De multe ori trecem prin viaţă cu dorinţa imensă de a fi adoraţi, simpatizaţi. Uităm că cel mai bine este să luăm lucrurile ca atare şi să nu picăm în capcana unui clovn ridiculizat fără ştirea lui. Liceul, facultatea, jobul, nu sunt locuri în care să-ţi faci simpatizanţi,admiratori şi prieteni. Nu voit, cel puţin. Relaţiile adevărate de prietenie sau de dragoste vin de la sine. Urmezi câţiva paşi simpli: Respect, corectitudine, sinceritate faţă de tine şi faţă de ceilalţi.
Aşa, la sfârşit, vei ştii să iubeşti sincer, şi vei ştii cu siguranţă că eşti iubit pentru ceea ce eşti.
Respectul vine cu iubirea adevărată.

Mie

   

    De patru ori pe săptămână mă plimb cu 331. Sau cu 131. De cel puţin şapte ori pe săptămână circul cu metroul. De la Piaţa Romană până la Unirii, de la Unirii până la Eroilor. Apoi retur. Măcar o dată la două săptămâni iau metroul până la Unirii şi merg la mama. De împrumut, dar tot mamă îi spun.

De cinci ani n-am mai fost la ai mei, nu-mi plac nici crucile şi nici să vorbesc cu fotografii. Cel mai trist e să vorbeşti cu chipuri împietrite pe o foaie de hârtie îngălbenită, mereu zâmbitoare.

De trei ani n-am mai fost în vacanţă la bunici. De un an jumate n-am mai urcat pe munte. De doi ani n-am mai cântat. Nici jazz, nici rock, nici măcar soul. De un an jumate n-am mai dat pe acasă. De un an n-am mai scris poezie. Zilele mele sunt prea pline, prea ocupate. Prea pline de varianta scârboasă şi infectă a omului care sunt acum. Varianta imbecilă şi ipocrită. Aşa se cere, aşa e pe piaţă.

Nu spune nimănui ce simţi. Până ajungi să nu mai simţi nimic.

Nu spune nimănui ce simţi..ca să ajungi să nu mai simţi nimic.

Nu spune nimănui că ai ajuns sa nu mai simţi nimic.

Şi uite aşa, ca o imbecilă ipocrită si incapabilă mă plimb de colo-colo pentru că ritmul societăţii o cere, pentru că aşa e bine să fie.

Aterizez într-un târziu pe patul meu, în casa mea, sau a noastră, cum vrei tu să-i zici, şi mă simt ca într-un spital.

Şi nu sunt depresivă şi nici tristă. Sunt plictisită şi scârbită. Sunt incredibil de sictirită

Mie:

Iulia, te rog, mâine...

mâine stai acasă şi nu spune nimănui că simţi.

Cu drag, sindromul Rebecca



          Am ajuns de unde am plecat, de unde am venit, din locul ăla, aproape magic. Gara. de data asta, însă, gara e plină, aglomerată, prea gălăgioasă, iar în mijlocul ei, pe peronul 12, eu plâng. Am blugii de iarnă, am bocancii mei albaştri în picioare, am geaca de iarnă pe mine, pentru că afară e un frig de crapă pietrele şi eu plec la munte. Fără tine. N-am ruccsac, n-am bagaje şi la plecare am închis uşa fără să-mi iau la revedere. Fără să te sărut, fără să-mi dau ocazia să mă întorc. Parte din mine a plecat doar ca să vii după mine, dar tu nu ai venit. După 30 de minute de plâns, am plecat. Atunci am înţeles că iubirea adevărată e un vis din care te poţi trezi foarte uşor. Am mai înţeles că nimic din ceea ce trăieşti nu se uită, nu se lasă în urmă. Trăitul tău revine ca o umbră dimineaţa. Şi că nu poţi ierta. Cum eu n-am putut să iert plecarea ta, cum tu n-o să poţi ierta plecarea mea. Dintre noi doi, Blue, tu ai plecat sufleteşte. Şi asta acum mult timp. Vreme în care eu te-am strigat şi am pus anunţuri cu tine.
Aşa mă gândeam eu, că poate te găseşte cineva şi te aduce înapoi.
Că poate te găseşte şi nu te păstrează.
Am greşit să cred că erai pierdut, când tu în realitate fugisei.

Înapoi

Sunt acolo. Camera prea luminată şi patul prea mic.

În fiecare dimineaţă aud convorbiri la telefon, certuri şi apoi râsete, hohote, chicote.
În fiecare seara mă gândesc la casa mea, la pisica mea, 300 de kilometrii depărtare de mine şi o aud miorlăind, miorlăind cu sufletul ei de felină uitată de lume şi de persoana care stă cu ea, dar care nu o suportă şi n-o hrăneşte.
Şi mă gândesc, eu merit toate astea. Îmi merit salteaua tare şi pătura veche, îmi merit drumul spre facultate, frigul şi frunzele pe care mai alunec din când în când.
Merit pensele şi mirosurile de formol, merit halatul jegos, second hand. Merit caii şi intestinele lor, merit copitele lor împuţite şi pleoapele lor tăiate, ciopârţite, măcelărite.
Eu merit fiecare durere de spate, care mă lasă la pământ,merit pământul şi tărâna. Niciodată viaţa nu-ţi dă mai puţin, întotdeauna te îndoapă cu părerile altora şi noroiul lor.
Unghiile mele tăiate şi oja de pe ele, scorojită mai ceva ca vopseaua din camera mea. Stau acolo pentru că e chiria mică. Pentru că am nevoie de soare în viaţa-peşteră. Aici întră cu forţa, ca un viol solar." Viol solar" sună atât de ironic pentru mine. În casă n-am voie să fumez şi de tine nu dau. Nu dau de tine ca să fumăm un Winston, un Pall Mall sau un Black. Nici singura plăcere care mi-a mai rămas nu mă aduce aproape de tine. Suflet de fumător, cu plămânii praf, cu gâtul julit, cu vocea răgusită.
Uneori fac sex. Singura sau cu alţii. Orgasmele nu-s cel mai frumos lucru din lume, nici măcar mediocre nu sunt. Îmi merit singurătatea şi microorganismele de sub pat, piele şi unghii. Câteodată mă dau jos de pe tocuri şi simt gresia rece ca pe o binecuvântare. Genială gresia asta. Sunt nopţi în care cânt, cu o rochie neagră pe mine. În rochia mea neagră şi în tocurile mele mă simt departe. Doişpe centrimetri ajung să mă desprind de căcatul ăsta de lume, în care toţi se cred regi şi regine. 
Regi şi regine cu inimi de clovni. 
Simt nevoia să-ţi vorbesc din lumea mea schizofrenică, simt nevoia să-ţi spun şi ţie despre halucinaţia mea cu oamenii ce se plimbă dintr-un sertar în altul. Am nevoie de mâini puternice care să mă oprească din cercurile astea făcute pe gheaţă.
Îmi place să patinez. Îmi plâng de milă prea des. Ar fi trebuit să plec departe de viaţa mea de amantă. Şi dacă prietena ta ar ştii de ce n-o ceri în căsătorie, dacă ar ştii de cearceafurile noastre albastre ar înnebuni.
Îmi spui că o iubeşti şi că din când în când îţi imaginezi copii, că apoi te trezeşti şi realizezi că eşti cu mine mai des decât cu ea. Soarta asta e a mea, pentru că o merit.
Iţi sărut de multe ori buzele ca şi cum ar fi prima oara, ultima oară. Ca şi când aş fi o târfă cu viitor de medic veterinar, viitor în care nu poate fi nimic altceva decât obiectivă. Ca şi când aş merita mai mult decât singurătatea senină, ca şi cum aş merita să fiu iubită cu adevărat.
Merit să o părăseşti. Merit să o urăsc cu toată inima pentru că ea are voie să-ţi dea mesaje şi mailuri de dragoste, în timp ce eu nu. Merit să vii la mine cu sufletul curat, cu pula sculată pentru mine.
Merit să mă iubeşti ca un nebun. Merit să pot să-ţi strig numele, nu doar să-l şoptesc pentru mine. 
 Sunt aici. Camera e a noastră. Casa asta e a noastră. 
Pisica e grasă şi hrănită.  Doarme cu lăbuţele pe blana motanului. E al doilea Crăciun cu tine. 
În fiecare zi fumăm împreună. 

Să mă las să-mi fie frică de mine


Aş scrie despre oamenicat de ipocriti sunt,dar
 Am făcut pauză de ei.
 Am obosit atât de rău să-i ascult până la capăt
Capătul lor, mâinile, oasele şi măruntaiele
Pline de frig şi vorbe goale.
Aş scrie despre noi doi, dar suntem deja o poveste penibilă
Doi oameni care se iubesc nu mai sunt o poveste interesantă.
Aş scrie despre cât de singură sunt,totuşi
cum mă macină orele astea, cum acelaşi loc, acelaşi spaţiu
 Mă fac să fiu nebună
Dar n-am pic de curaj
Să mă las să-mi fie frică de mine.
Sunt cumva speriată de oameni, 
D-aia nu dau doi bani pe ei
Nici ei pe mine
Mai sunt vreo doi prieteni care mă împrumută
Dar îmi cer întotdeauna înapoi.
În patul meu pot doar eu să stau
În partea mea pot doar eu să dorm
A doua zi doar eu pot fi puţin mai odihnită
Cu toate astea,
În fiecare zi creşte oboseala în mine
ca un întuneric la Polul Nord
-Polul Sud e în mintea mea, mai portocaliu
Dar nu ştiu de ce.
-Nu beau, dar fumez,azi iar n-am ţigări
N-am stare. N-am o stare anume. N-am nicio stare
Am făcut pauză de propoziţii, de predicate
N-am cuvinte să râd, nici să plâng
N-am cuvinte nici pentru vocea mea, care acum
Stă pierdută undeva înauntru meu
Pândind Dumnezeu ştie ce. 

Pentru ciment- cântec de leagăn




Am ajuns să cred cu convingere că nu mai am nimic frumos în mine. Niciun vis, nicio tresărire, nicio emoţie care să ajungă mai presus unei ieşiri de insomniacă. S-au făcut cinci ani, mai nou, cinci ani de când stăm unul lângă celălat ca nişte statui vii, care respiră din când în când şi care nu închid niciodată ochii.
Am ajuns până în punctul în care să nu mai iubesc nimic la tine. Nicio atingere şi niciun gând, toate sunt bătăi cunoscute şi repetate şi nu-s pisică, Blue, eu nu-s pisică, să-mi placă rutina.
Şi dacă nu-mi place, Blue, dacă nu-mi place să stau ţintuită lângă tine, de ce stau, de ce nu mă mişc?
Nu e parte din mine care să nu te urască,
să nu te iubească ,
să nu te respecte pentru ce ai ajuns să faci din mine: cea care zbura mai sus de mese, mai sus de dulap, mai sus de blocuri. Eram mai visătoare decât orice zmeu, decât orice pasăre, eram un copil şi prin tine am ajuns să cresc şi să mă maturizez. Ochiul meu stâng, pe care ai apucat să-l învineţeşti de atâtea ori îţi mulţumeşte că l-ai învăţat să vadă fără ochii ajutători, ai minţii.
Operaţiile pe inimă n-au fost îndeajuns să vindece boala asta, Blue, dar se va opri într-o zi, promit, promit pe ce am mai scump că inima asta nenorocită o să se oprească să bată degeaba.
Aş fi trecut pe la tine ca la un prieten vechi, mi-aş fi dorit să-ţi povestesc, Blue, despre copilul pe care l-am născut în lipsa ta, dar ai fost tot aici şi n-am apucat să-ţi simt lipsa din seva asta a organismului meu bolnav de noi.
Ţipetele lui ne-au trezit din insomnia veşnică din noi doi, în care eram amândoi paralizaţi. Din uterul meu infect am scos vietatea astea cu ochii mei şi părul tău, Blue, deşi întreaga mea viaţă mi-am dorit.
Mi-am dorit să aibă ochii tăi şi părul meu, şi corpul meu
talentul meu la desen şi la cântat
pasiunea mea pentru citit şi învăţat
pe vremea aia credeam cu disperare că mai e ceva frumos şi îndeajuns de bun în mine,Blue.
Toate astea au dispărut în cimentul ăsta pe care l-am născut, care ţipă tăcere şi care ne vrea aici, unul lângă altul, de cinci ani. Sunt cinci ani deja, Blue.

Aniversare, din nou





Am luat multe forme, am luat şi pauze, ne-am schimbat lookul şi atitudinea, am modificat un milion de lucruri şi am crescut, aşa cum trebuie să o facă oricine.
CAFEAUA nu a însemnat doar texte scrise, au fost scrieri adevărate, niciun cuvânt nu e aruncat, totul e trăit şi poate asta mă face să-mi privesc blogul ca pe o parte din mine. Una pe care ajung să o prezint celor care vor să mă cunoască aşa cum sunt eu cu adevărat.
Deşi de multe ori oamenii au rămas suprinşi spunându-mi "eşti total diferită", asta nu înseamnă că aici e o altă persoană, ci că aici e persoana pe care ei n-au cunoscut-o încă.
După atât de mult timp pot spune doar că am ajuns acolo unde nu credeam niciodată că voi ajunge, că am trăit frumos şi urât în acelaşi timp şi că toate astea s-au văzut aici.
Dacă n-am mai scris de ceva timp e pentru că viaţa în jurul meu are altă viteză. Timpul curge şi mă trezesc uneori mai obosită decât mă duc la culcare, dar am motive să trăiesc încă o zi, un an. Asta îmi aminteşte că sunt om, om ca toţi oamenii.
În sine, la asta se referă " Drog la scară mondială". Motivul pentru care fiecare se trezeşte în fiecare dimineaţă cu gândul de a merge mai departe. Poate fi o persoană, un timp, o speranţă la ceva mai bun sau simplul gust al unei cafele.
La mulţi ani, deci. La mulţi ani blogului, mie şi oamenilor care mă citesc, cei care nu lasă neapărat un semn că au trecut pe aici, celor care au drogul lor, mai frumos sau mai urât, celor care sunt oameni şi nu în ultimul rând, la mulţi ani celor despre care scriu. :)

CAFEAUA

Abia atunci mi-am adus aminte



Te mai uiţi câte o dată înapoi şi te întrebi cum şi ce s-a mai schimbat în viaţa ta. Nu ţi-au crescut aripi, n-ai ajuns nici cel mai fericit om din lume şi nici cel mai bogat. Nici cu sănătatea nu stai excelent, că doar eşti om şi vii pe lume cu defecte din fabrică. Defecte simpatice care te fac special, cică, dar tot defecte, că-i imposibil altfel. Şi te mai opreşti aşa, şi te uiţi la tine. Şi nimic.
Eram vineri dimineaţa în faţa blocului, cu căştile-n urechi şi mă îndreptam grăbită spre metroul de la Romană, bătea vântul uşor şi mă gândeam că-i destul de cald deşi e dimineaţă, mă îngrozeam la căldura pe care aveam s-o îndur după-amiază. Îmi spuneam că am făcut o greşeală când mi-am luat bluza gri cu mânecă lungă, pentru că afară o să fie cu siguranţă cald, foarte cald.
Apoi ziua s-a descusut, pur şi simplu, similară cu restul zilelor din viaţa mea din ultima vreme. Nimic din ziua aceea nu a fost deosebit, nimic ieşit din comun.
Când am ajuns acasă, seara, mă dureau picioarele ca smulse de corp. M-am aşezat în pat, plină de lene şi atunci, atunci. Abia atunci mi-am adus aminte.

Era iarnă şi era cel mai bun prieten, un prieten pe care-l vedeam rar, dar des, e îngrozitor de greu de explicat, deşi ar fi uşor de înţeles. Aş fi dat orice să-l văd, să vorbim, aş fi dat orice să fim prieteni pe viaţă, dar vezi tu, unii prieteni sunt de sezoane, ca hainele. Poate tu îi iubeşti mereu, ei nu te pot purta în fiecare anotimp. Iubirea noastră, mai presus decât orice propoziţie, s-a stins scurt, în altă iarnă.
Nu ştiu de ce, poate am greşit sau poate n-am greşit destul de mult ca să mai pot primi sfaturi. Era o dimineaţă de miercuri, ceţoasă, afară era frig de crăpau pietrele(ţin minte că pe vremea aia purtam un palton în nuanţe cafenii). Mi-a spus bună dimineaţa, m-a sărutat pe frunte, m-a lăsat să mai dorm o oră. Sora lui mi-a dat cafea, am fumat împreună şi de atunci nu ne-am mai văzut, nu ne-am mai vorbit, nu ştim unul de celălalt, dacă mai murim, dacă mai trăim.
Nimic nu-mi mai aduce aminte de vechea eu. Mi-am schimbat hainele, mi-am schimbat tunsoarea, culoarea părului, sunt alta în ambalaj aproape nou. Gândurile mele se deosebesc de vise, de speranţe şi de copilul pe care încercam să-l mai mimez cândva.
Am înţeles că nimeni nu se bucură pentru tine când pare că eşti mai fericit de data trecută. Se uită la ei, constată că ei sunt nişte ruine din ipsos faţă de viaţa pe care o văd în tine. Ei ştiu că şi-au machiat nefericirea şi pleacă.
Nimeni nu se bucură pentru tine când eşti fericit. Nimănui nu-i place să constate că altcineva ar putea.
Când mă uit la mine eu ştiu că nu vreau să-mi aduc aminte de vechea eu. Ştiu că uneori e neapărat să trecem peste noi ca peste mormintele strămoşilor: am învăţat, am mers mai departe.
Abia după ce l-am cunoscut,am aflat că Blue trebuia să rămână în viaţa mea doar ca să am peste ce trece. Nicicând nu m-am întrebat: " e bine sau nu?". Niciodata nu mi-am spus " mai gândeşte-te". Încă nu ştiu dacă a fost bine sau nu. Încă nu ştiu dacă e bine sau nu. Întotdeauna am simţit în loc să gândesc. Høres a venit în viaţa mea de parcă ar fi avut dintotdeauna intenţia să rămână.

Când oamenii vin aşa, treci împreună cu ei peste morminte.

Te uiţi câteodată aşa la tine şi realizezi că toate în viaţa ta s-au schimbat. Stai în alt apartament, ai alţi prieteni, alte străzi în jurul tău, eşti diferit, te-ai schimbat, dar eşti persoana pe care ţi-ai dorit-o mereu în locul tău.
Vezi? în realitate, nimic nu e schimbat. În fiecare dimineaţă, prieteni dispar, pentru că unii oameni sunt ca hainele. În fiecare seară, noi morminte, noi strămoşi. Îţi vine să crezi, Høres ?
Nu mi-au crescut aripi, nu sunt nici bogată şi nici cu sănătatea nu stau excelent.
Nimic, dar nimic nu a fost astăzi ieşit din comun.

Høres



N-am să dorm liniştită, Høres. Dincolo de pereţii ăştia, lumea se răsfrânge ca picioarele unei târfe pentru iubitul ei.
Luminile din afara pielii tale nu mă lasă să trăiesc orbeşte, nimic nu-mi dă pace. Oamenii vorbesc tare cu inimile lor, se poartă să fim sentimentalişti insensibili, Dracu ne mai înţelege pe noi şi pe aripile noastre.
Cântecul ăsta nesfârşit al coapselor mele n-are ritm, n-are anotimp, femeile din mine urlă orgasmic către fiecare bărbat întâlnit la colţul stăzii, unde fiecare bărbat eşti tu, Høres. Unde fiecare femeie din mine moare în fiecare noapte în braţele tale, ca un sfârşit de poveste mai mult sau mai puţin fericită.
Am trecut cu tine prin fiecare oraş al ţării ăsteia de fricoşi, organe şi nebuni pictaţi sau îmbrăcaţi în haine second-hand şi sunt fericită, Høres. Nicio femeie nu şi-a auzit mai bine fericirea, ca o melodie fără sfârşit, fără glas, fără nopţi, doar cu dimineţi. Spune-mi câte femei ţi-au cântat, Høres, câte ţi-au spus la nesfârşit că te iubesc, că te vor iubi mereu, câte te-au părăsit doar ca să nu se ţină de cuvânt, câte dintre ele sunt eu, Høres.
Şi nu mai am nimic, nimic al meu. Am pierdut individul din mine care respiră pe cont propriu, care trăieste liber,a fugit în libertatea lui, pierdut printre mii de alţi indivizi liberi şi frumoşi. Am pierdut cântecele, nu mai ştiu să dorm, nu mai ştiu să mănânc, mă pierd în fiecare dimineaţă, de un an de zile nu mai ştiu să găsesc alte culori în jurul meu în afară de albastru şi din cauza asta oamenii îmi spun Blue, Høres.
Aş vrea să fumez, dar nu mai am ţigări, n-am nici plămâni cu care să respir, n-am nici buze pe care să le pun deasupra alor tale, n-am buze cu care să te sărut, Høres. N-am nici piele, degete, spune-mi, cum să strig din tine, cum să mă fac auzită când tu eşti sunetul în sine, mai mare decât orice început de lume, mai mare decât Dumnezeu. Nimeni nu te vede, nimeni nu te ştie, toţi te aud, te cer, spune-mi, câţi dintre ei te iubesc, Høres, câţi strigă dinauntrul tău ca să nu poată ieşi nicodată?
Trăiesc în tine de atât de mult timp, inconştientă de viaţa mea, ca un fetus condamnat să nu iasă niciodată din uter, mereu între pereţii aceluiaşi organism dătător de viaţă, fără de care nu poate nici să trăiască, fără de care nu poate muri. Şi sunt fericită, nici un om nu ştie fericirea asta mai bine decât mine, pentru că sunt om şi eu, Høres. Nimeni nu şi-a închinat genunchi în faţa gurii ca un copil, nimeni nu şi-a sărutat coapsele, nimeni nu ştie mai bine decât mine cum e să te iubeşti ca pe o a doua fiinţă pentru că eşti o a doua fiinţă, Høres.
În fiecare dimineaţă lipită de tine, în tine, cu tine, unul şi acelaşi, Dumnezeul meu.
Şi ştiu că mă cauţi, aud dintre pântecele tale cum mă strigi pe nume şi mă chemi ca pe un animal de casă "Blue, vino, Blue, te rog" dar să ştii că nu voi veni niciodată din interiorul tău, mi-e milă de corpul tău distrus de mine şi de sosirea mea pe lume. Abdomenul tău albastru pe interior şi sângele tău albastru plin de dioxid de carbon, totul albastru în jurul meu, te rog, Høres, să nu crezi că sunt o tumoare. Te rog să nu uiţi că unul fără altul noi nu putem trăi.
Am să trimit femei la tine, femei frumoase să te facă fericit şi pe tine, să simţi şi tu că eşti iubit, puţin câte puţin, până la sosirea mea, Høres, pentru că eu încă mai cred în învierea morţilor.

top