prima schită

În fiecare dimineaţă simt că mă tocesc de marginea patului. Am impresia că voi ajunge coaja unui om care obişnuia să aibă păreri cândva, care obişnuia să meargă pe propriile picioare şi să-şi consume singur nervii. Acum mă tocesc de pat dimineaţa, merg ajutat de cârje emoţionale. Şi nu mai ştiu să fac doi paşi fără să mă prăbuşesc la pământ. Am pierdut de mult înnumărătoarea zilelor. Nu mai ţin minte o mulţime de lucruri, presupun că uitarea e un efect secundar de care trebuie cu toţii să ne plângem, dar de care, în realitate, să nu suferim niciunul.

E groaznic să ştiu că mi-am dorit toată viaţa să fiu departe de toate astea şi acum nici măcar nu apuc să-i duc dorul, pentru că se întoarce totul, ca o imagine prost aranjată. Am vrut cu disperare să mor departe de vechea viaţă, dar ştii cum se spune, de ce ţi-e teamă nu scapi, deci iată-mă levitând în starea pe care nici măcar nu mi-am imaginat-o până acum. Nici înainte, nici înapoi. Dacă ripostez, se strânge totul pe mine, dacî nu fac nimic, se prăbuşeşte totul.
Nu-mi place locul în care stau. Nu-mi suport nici vecinii, nici pereţii, nici pătura care mă acoperă, dar care nu e a mea. Pe care nu o pot împacheta decât într-un anumit fel. Am fugit de singurătate ca dracu' de tămâie. Am ajuns singură printre mii de oameni, cu toţii străini de însăşi viaţa lor.

Încerc din răsputeri să înţelegi că ce îţi spun e dragoste. Nu cred că există vreun om care să te fi iubit cu mai multă disperare decât mine. Nu cred că există femeie care să se fi trezit aşa cum mă trezesc eu, de dorul tău, de la un capăt la celălat al patului, deşirată. Şi dacă există, fi sigur că nu te iubeşte pe tine.

şi femeia asta te iubeşte,Blue

Lucrurile care mă împiedică zi se zi să te simt mai aproape fac nopţile să pară lungi şi canceroase.

A trecut un an, un an întreg de când îţi scriu, Blue. Pe vremea asta, acum un an, nu ştiam cum te cheamă sau unde eşti şi strigam cuvinte care să te facă să întorci capul spre mine. Nu voiam să mă priveşti ca pe o cerşetoare, Blue, voiam să mă vezi ca pe femeia lângă care trebuie să fii şi care s-a săturat să aştepte. Pe vremea aia duceam trenurile şi drumurile cu zilele de parcă timpul s-ar fi măsurat în câte drumuri dus-întors, de parcă iubirile s-ar fi măsurat în minute. Pe vremea aia visam doar că te vei întoarce şi vei înţelege că lumea se sfârşeşte în noi noi, că nu există Adam, că nu există Eva, nici Dumnezeu, că nu există nimeni dacă nu vrem noi să aflăm de existenţa lor. Pe vremea aia existai doar tu pentru mine, nicidecum şi eu pentru tine.

Ca orice dezamăgire, peste iubirea noastră a venit uitarea faptelor reale: vedeam iluzii şi cam atât. Erai pentru mine tot ce n-a fost nimic pe lumea asta, Blue. Erai tată, erai mamă, erai pereţi şi casă, erai iubire, erai ură. Vezi tu, la asta mă refer. Când iubeşti pe cineva, vezi totul în el, bun şi rău, e totul pentru tine. Nu există loc fără el, nu există ieşiri, nu există teamă, nu există siguranţă. Nimic nu e mai presus, nimic nu e mai prejos. De multe ori oamenii nu pot înţelege, dar să fim serioşi, Blue, câţi oameni pot înţelege iubirea?

Ai venit, bineînţeles, ai venit de prea multe ori. Mut, orb, surd, oamenilor neputincioşi nu le arăţi străzile pentru că vor fi călcaţi de maşini. Drumul pe care urma să-l faci era mai lung decât orice închipuire pământeană. Am scris de prea multe ori despre tine, Blue, am scris de prea multe ori ca să mai fii personajul despre care scriam cândva. Te-am povestit de prea multe ori ca să mai existi cu adevărat în forma ta brută de om prost şi imbecil, surd şi ipocrit. Te-am urcat prea sus ca să te pot da jos.

Şi ţi-am promis că îţ voi scrie scrisori în care îţi voi mai povesti cum şi ce s-a mai întâmplat. Ca unui prieten bun, Blue. Problema e că nimeni n-are nevoie de prieteni imaginari. Dar mă ţin de promisiuni, aşa cum făceam când eram mici şi tu-mi promiteai că te vei întoarce de la magazin cu jeleuri şi suc.

M-am întors, Blue să-şi spun că femeia aia te iubeşte. Doar că tu o înşeli şi-i întorci spatele.

M-am întors , Blue. M-am întors să-ţi scriu despre cum se simte iubirea. M-am întors să-ţi scriu despre cum se simte ura.

M-am întors să-ţi scriu blestemele.

Azi nu s-a întâmplat nimic

N-am ştiut niciodată să scriu declaraţii de dragoste, deşi întotdeauna am fost cât de cât bună la spus cuvinte.

Genul ăla de fraze, lungi şi elaborate, scrise anume pentru a fi citite de celălalt. N-am putut nicicum să-ţi scriu, nici măcar impotetic, pentru că, undeva în mintea mea, ţie nu ar fi trebuit niciodată să-ţi explic ceea ce simt.

Viaţa mea dinainte de tine poate fi cu greu numită viaţă. M-am născut prea mică, era să mor, de mii de ori,tragic chiar. Am crescut diferit, în lumea aia liniştită dar furtunoasă, în care mi-am dorit dintotdeauna o pisică , pentru că nu aveam părinţi pe care să-i iubesc, pentru că nu aveam la cine să mă întorc de la scoală, pentru că nu era niciun suflet cu care să adorm. Am crescut departe de tine, într-un oraş mic, nu foarte mic, dar îndeajuns încât să ţi se pară ca te ucide fiecare stradă, că ai trecut prin fiecare colţ, că ai cunoscut pe toată lumea şi îndeajuns să te întrebi ce mama dracului cauţi acolo.

Cumva, toate m-au ţinut departe de tine. Oamenii, locurile, am fost acolo unde ai fost şi tu, dar la două ore distanţă, am râs în locurile în care urma să râd cu tine, dar nicio clipă nu te-am văzut. Nu am ştiut că exişti.

Şi mai sunt momentele alea penibile, ştii, când te uiţi la alţii şi te întrebi ce au ei şi tu nu ai. Te răscoleşti, te răsuceşti, te redefineşti ca să ajungi la concluzia că şi dacă ai schimba ceva, şi celălalt te-ar iubi, nu ai fi tu în stare să iubeşti. Momente în care tot ce-ţi rămâne de făcut e să zâmbeşti, să ridici puţin sprânceana, să faci glume obcene şi proaste şi să nu arăţi că eşti om şi că suferi. Aşa am crescut.

Bineînţeles, am crezut că iubesc. De zeci de ori, mii de ori, de prea multe ori. Unui om căruia nu i-a fost dat să fie iubit nici măcar de o familie îi e greu să recunoască sentimente adevărate, cel puţin la început. Am înghiţit în sec, pentru că citisem poveşti de dragoste, romane şi reviste când eram copil şi credeam că dragostea înseamnă să ierţi şi să te laşi călcat în picioare. N-am ştiut nicio clipă că dragostea înseamnă să nu trebuiască să fii călcat vreodată de nimic. Am rezistat în faţa primelor despărţiri şi mintea mea de copil îmi spunea "asta e iubirea adevărată." Am rezistat în faţa distanţelor, le-am dărâmat şi mi-am călcat pe orgoliu spunându-mi " hei, asta e iubirea adevărată". Am văzut cele mai prosteşti lucruri, cele mai incestuoase şi am tăcut crezând că aşa se manifestă o iubire. De fiecare dată când terminam plângeam, îmi plângeam de milă, mă uitam la mine şi-mi spuneam "Uite ce ai ajuns. O epavă.". Unde epavele sunt totuşi monumente maiestoase şi eu eram doar o barcă amărâtă destinată să ducă peşte puturos, infectat, putrezit. De fiecare dată mă ridicam, mă pregăteam pentru tine. Şi tu nu veneai niciodată. Îşi anunţai venirea şi mă lăsai să aştept.

A fost şi o perioadă în care am crezut că treaba asta cu iubirile e un căcat pe care-l mănâncă telenovelistele ca să nu se plictisească. Ca să nu creadă că sunt futute aşa, gratis şi brutal. Şi atunci am fost cea mai mare curvă. Mi-am lăsat corpul departe de mine, am fost în alte lumi, fumam şi nu dormeam. Cum poţi numi asta viaţă, spune-mi, cum poţi spune că trăiam până să exişti aici?

Apoi a urmat tăcerea. În care m-am împăcat cu ideea că dacă vei veni vreodată voi fi doar a ta, dar că în rest nu are rost să visez.

Mi-am luat o pisică. Una de pe stradă, pentru că era singură şi îi murise toată familia. Pentru că dacă aveam de gând să iubesc pe cineva , trebuia să nu mai fi fost iubit vreodată. Şi m-am mutat, pentru că oricum nu avea cine să mă aştepte, pentru că patru pereţi nu definsesc cuvântul "acasă". M-am mutat acolo, unde stai tu, în acelaşi oraş. Puteam să-l aleg pe oricare altul, dar pentru mine nu conta. Oricum îmi făceam planuri să plec din ţară. Nu mă oprea nimeni, deşi în sinea mea mă rugam să o fi făcut.

Când te-am văzut prima dată a fost demenţial: nu am făcut niciun gest. Nici tu, nici eu. Pentru că tu erai proaspăt ieşit dintr-o relaţie de căcat iar eu eram proaspăt ieşită din relaţia altcuiva, unde eu eram amanta şi vina era dată pe mine. Nu aveam chef de tine, nu aveai chef de mine, vorbeam dar nu comunicam, eram cunoscuţi şi n-aş fi putut da mai mult de doi bani pe tine. Mă enervai, mă scoteai din minţi. A fost ziua aia în care am dat nas în nas cu vechile idei" cum ar fi dacă". Şi mă certam.

De aici e o pauză. Un gol pe care nu-l pot explica nimănui. A fost brusc,ca un atac. Nu-ţi ceream nimic, nu voiai nimic. Din prima zi în care ne-am ţinut de mână am simţit ceva diferit. Nu că se potriveau, nu că se simţea bine. Ci că nu era nicio diferenţă. Că au fost dintotdeauna acolo. Nu am simţit nimic atunci când ne-am sărutat. Nici fluturaşi, nici jenă, nimic negativ, nimic pozitiv. Era firesc,era ca o regăsire. Ca o fericire pe care nu-mi aminteam să o fi simţit-o vreodată. Nu m-a durut nimic mai tare decât noaptea în care ar fi trebuit să fi acolo, dar lipseai. N-ai tu idee cât pot să doară nişte amărâţi de pereţi. Cum pot să râdă de tine nişte tablouri, cum simţi că ţi-e frig, teamă şi că orele trec greu.

Şi aşa, omul care nu a fost niciodată iubit a aflat că dragostea înseamnă să încasezi foamete, frig şi să ţi se pară cumplite şapte minute fără celălalt. Aşa omul ăsta, care nu ştia să iubească, a aflat că nu trebuie să-ţi întinzi sufletul pe o tavă şi să aştepţi să ţi se răspundă. Că aveţi , cât timp sunteţi împreună, acelaşi suflet.

Nu ştiu să trăiesc. Nu ştiu să respir, să mănânc, sunt un cântec din ăla de surdină până vii. Iubirea înseamnă să nu-ţi pese de ochii celorlalţi pentru că ştii sigur că

nimeni nu trăieşte în locul tău. Că nimeni nu simte pentru tine. Nimeni nu poate vedea, oricât spun ei că ştiu cum e, nu ştiu. Iubirea înseamnă să nu îţi pese de reguli şă să spui cele două cuvinte în primele patru zile. Iubirea înseamnă să nu te oprească nimic.

E absurd să trăiesc fără tine. E ca un cancer în metastază, o coptură infectă să mă trezesc fără tine. Credeam că a iubi înseamnă să fii nebun, copilăros. Iubirea înseamnă să iei decizii care îţi schimbă viaţa. Iubirea înseamnă să nu înşeli. Să nu fi nevoit vreodată te înşeli. Să nu minţi, să nu ascunzi. Să nu simţi nevoia să faci toate astea. Iubirea nu înseamnă perfecţiune. Înseamnă toate defectele, adunate la un loc, înseamnă să fii în stare să-l strângi în braţe ca pe un copil şi să-l asiguri că va fi bine. Iubirea înseamnă să vrei să fii iubit. Pentru că de fiecare dată când ejaculezi în mine nu simt teamă, repulsie, simt că e firesc. Iubirea, peste toate astea, înseamnă să nu ştiu să îţi scriu declaraţii.

Să scriu ce mi-aş fi dorit să-ţi spun toată viaţa.

Abia acum

Sunt uşor ameţită.

Am băut puţin, puţin de tot, dar mă ia repede la cele 50 de kile ale mele.

Stăm amândoi în cameră, eu în pat şi tu la birou. Eu port tocuri cu pijamale, tu porţi cămaşă,cravată şi boxeri.

Fumăm amândoi, eu scriu despre tine, tu despre mine , ascultăm muzica ta şi ne iubim.

Când voi termina de scris o să-mi dau jos pijamalele, o să-ţi dau jos boxerii, o să aruncăm tot împrejur şi o să-ţi omor nervii.

O să mă las futută ca ultima curvă, cu pantofii în picioare, pentru că mă excită cămaşa ta, cravata ta, o să ţi le laşi pe tine pentru că te excită pantofii mei.

Din seria de urlete şi mutări, eu voi avea regina albă şi tu pionii albi, vom fi amândoi în aceaşi armată luptând unul împotriva celuilalt cu scuze albe , ca nişte fulgi de zăpadă care nu au mai nins zilele astea.

Miroase numai a fum şi a piele aici, a parfum şi a cerneală, a mâncare şi poate a încă patruzeci de mirosuri diferite, dar nu mai pot deosebii nimic.

Nici eu-ul de mine, nici tu-ul de tine, nicidecum de vreunul dintre noi doi.

Ne-am sunat cunoscuţii mai devreme, pentru că aşa se face de Crăciun, aşa se spune, aşa am simţit.

Am mâncat împreună, ca de fiecare dată, acum pentru prima oară de sărbători.

Aveam lacrimi în ochi, mă uitam la tine şi-mi ziceam: mulţumesc, Doamne, că mi-ai îndeplinit dorinţa."

Eşti ameţit puţin, eu mai cer o ţigară, mi-o dai pe a ta, îţi aprinzi alta. A prins deja gustul tău, am prins deja gustul de tine şi nu mai vreau niciodată să mănânc altceva, sunt o căţea neorocită.

Te vreau numai pentru mine şi pereţii camerei în care ne întindem noi.

Visez la un drum cu trenul cu tine, unul nesfârşit, unde destinaţia să fie lumea cealaltă, unde să ajungem morţi de foame şi căldură, dezbrăcaţi şi plini de spermă şi salivă.

Nu mi se mai pare nimic scârbos de când sunt în viaţă, m-am născut cu simţurile ascuţite de pietre, curăţ litiera pisicii de rahaţi aproape în fiecare dimineaţă şi nimic nu mi se mai pare o dovadă de dragoste mai mare.

Aşa cum scoţi pampersul unul bebeluş când eşti mamă şi-ţi iubeşti tot mai tare copilul, aşa nimic nu mi se mai pare dezgustător, cel puţin nimic fizic.

Sperma ta scurgându-se pe picioarele mele, sau pe abdomenul sau pe gâtul meu e cea mai mare dovadă că te iubesc.

Îţi sună telfonul şi îi minţi pe cei din capătul telefounul că vorbim, defapt, nu minţi pentru că eu mereu te aud şi îţi scriu ţie, în definitiv.

Ţi-am dus lipsa Ţie toată viaţa.

Vorbiţi despre nişte prieteni din Israel, apoi mulţumeşti şi închizi, discuţiile tale nu durează mai mult de un minut pentru că eşti bărbat în adevăratul sens al cuvântului.

Am găuri peste tot în piele, boală nenorocită, care dispare prea greu dar care nu te împiedică cu nimic să mă iubeşti tot mai mult.

Ieri seară mă dădeai cu cremă pe răni, ca un doctor a cărui meserie probabil ai învăţat-o în cine-ştie-ce viaţă anterioară, ca un tată menit să fii din prima zi a existenţei tale în universul ăsta.

Tată de care eu nu m-am putut bucura atunci când aveam mai multă nevoie de el, de care mă bucur acum că va avea copii noştrii.

O să-mi înfig ţigarea-n scrumnieră, o să mă sterg pe mâini de textul ăsta păcatos, voi veni la tine şi îţi voi săruta ceafa ca să nu te las să respiri încă un minut fără mine.

Pe deget port inelul de la tine, inel pe care mi-l luasei deja, fără să ştiu, pe care mi l-ai prezentat azi în genunchi la marginea patului într-o cutiuţă roşie.

De când sunt în viaţă am motive să plâng de fericire, te rog înţelege de aici că sunt în viaţă de când eşti tu cu mine.

Împung cearceaful cu tocurile, ai plecat din cameră ca să aduci vin, avem trei sticle, una de la vecina de lângă, recunoscătoare pentru dulciurile oferite copiilor ei.

Ieri dimineaţă îi înjuram copii pentru că urlă colinde, aşa se întâmplă când nu e vorba despre ceva ce îţi aparţine.

Azi le-am dat portocale şi ciocolată, biscuiţi şi nu mai ştiu ce, chestii de care mă bucuram şi eu când eram copil.

Mi-ai mai întins o ţigară, am lasat-o jos.

De când sunt în viaţă respir; te las să scrii, pentru că tu trăieşti ca mine, din cuvinte.

Te rog, înţelege, sunt în viaţă fix de când m-am născut pentru tine.

Nu (mai) există sfârşit.

Abia acum mi-am aprins ţigara.

Fără semnal

E mai greu să-mi scriu după toate zilele astea. Sau după toate zilele celelalte. Cumva, o dată ce crezi cu tărie că ţi-ai cunoscut jumătatea pare să nu mai ai nevoie de lucruri care obişnuiau să te întregească puţin cu câte puţin. Adică, o perioadă bună de timp n-am avut decât asta.
În prima zi, cea în care ne-am cunoscut, reuşisem să duc la bun sfârşit un somn de fix 32 de minute. Nu mai dormisem ca lumea de nopţi întregi, mă obosiseră luminile, reclamele, străzile.
De atunci , din secunda în care te-am văzut, am simţit că pot duce încă puţin. Încă mai mult.
Dar tu refuzi să crezi, prins în tiparele lumii de beton, refuzi să vezi şi nu înţeleg de ce dracu' mă simt blestemată să îmi fie compromise toate eventualele suflete-pereche.
Pentru tine înţepenesc de frig scriindu-ţi smsu-ri în ploaie.
Pentru tine duc dureri de cap, de ovare şi picioare cu cea mai rafinată seninătate. Pentru noi doi eram dispusă să păstrez copilul ăla pe care nu mi-a fost dat să-l am. Pentru el aş fi făcut orice, pentru că era o continuare din tine. Şi tu nu vezi. Crezi că e uşor aici, că nu rămân cicatrici, că sunt doar cuvinte, ciclice, motorizate.
Că spun lucruri doar de dragul universal de a mă auzi vorbind. Ţine minte, unii îşi opresc propoziţiile pentru că " e penibil" să mai spui ceea ce simţi. E penibil să iubeşti, să duci dorul. E penibil, într-un final, să ai suflet şi să arăţi că nu eşti un bou nenorocit. Şi nu ştiu unde am mai auzit asta, poate în capul meu, pentru că mi-am repetat-o de prea multe ori. Sau poate vreun spot publicitar, vreun scriitor nebun a întipărit-o cândva în mintea mea.
E penibil să fii uman pentru că arăţi că poţi fi rănit. Arăţi că poţi să cazi din când în când. Şi nu mai contează că te ridici. Nu mai contează decât noroiul cu urme de rahat de câine pe care e posibil să-l fi înghiţit în căderea asta.
E pebibil să arâţi că poţi. Şi când eşti mândru de sufletul tău, fie el şi peticit, tot ce dai din tine construieşte pereţi de sanatoriu, nicidecum porţi sau ieşiri.
"Femeia oricum se plânge". " Femeia e făcută să facă muie şi să gătească. Apoi să plângă puţin"
"Femeia e creeată să plângă"-am citit eu când eram mică într-o poezie religioasă. M-am scârbit de lacrimi atunci şi am refuzat să mă plâng. Dar am scris, a fost cel mai mare păcat. Am scris, şi oamenii au aflat că am goluri.
Pentru tine mănânc de cinci ori pe zi. Ca să pun nişte kilograme pe mine şi să nu mă mai facă rudele obişnuite cu grăsimea "slăbănoagă". Ca să-mi şterg şi eu amintirile în care femeile împăienjenite de standarde stupide de frumuseţe erau geloase pe metabolismul meu infect.
Mi-e scârbă. De femeile care nu recunosc nici măcar pentru ele că le place pula şi fac pe minorosiţele. Alea ajung primele să şi-o tragă în primul boschete din cel mai jegos bloc de la Piaţa Romană. Mi-e scârbă de mine, bă, că nici nu mai ştiu cum să-ţi spun, pentru că sunt penibilă.
Din când în când îţi spun cele două cuvinte, vorba cântecului, şi tu-mi răspunzi de parcă nu m-ai auzit nicio clipă. De parcă eu urlu la tine, şi tu la mine declaraţii expirate şi niciunul nu înţelege că acum nici nu mai au rost cuvintele.
"Băgami-aş pula în ele de filme americane, cu replicile lor de căcat şi iubiri perfecte trase la indigo". Asta ai spus tu după patru zile de când ne cunoşteam. Ne iubeam înca de pe atunci ciudat de frumos.
Şunt penibilă şi mi-e scârbă de mine. Pentru că mi-am dorit un inel de Crăciun şi tu voiai să-mi iei un telefon. E primul meu Crăciun în familie totuşi, familia aia, pe care am continuat să o aştept si să nu vină nicicând.
Uite aşa, Bă, Iubitule, sunt penibilă că am suflet şi mi-e dor de tine când lipseşti două ore. Când simt pereţii goi, şi patul cu saltele tari că-mi rup spatele. Sunt un suflet toată, ceea ce înseamnă că sunt de cea mai joasă speţă când spun tuturor că eşti jumătatea mea şi-mi răspund "se vede şi fără s-o zici".
Sunt umană, Iubitule. Mai clachez din când în când, în cele 8 ore în care eşti la muncă. Uite-mă că scriu porcarii sensibile şi plâng, bă, să mă ia dracu'! Ăla cu coarne.
Iartă-mă. Sunt femeie. Cică noi avem licenţă în momente din astea.
Penibile.

Uter demo

Puteam să mor în noaptea asta. O simţeam. Mă vedeam deja mergând pe cine-ştie-ce stradă din Bucureşti, una întunecată, bineînţeles, cu frigul de afară curgându-mi prin oase;

Urmărită de cine-ştie-ce beţiv pervers, cerşetor şi nefutut de 12 ani de zile;mă vedeam deja cu un cuţit undeva în coaste, a doua sau a treia din stânga pentru că nu am acceptat să-i dau trei lei să-şi ia o ţigară sau pentru că nu am vrut să-i pun mâna pe pulă şi să i-io frec.

Stăteam la metrou, aşteptam ultimele vuituri şi zgomote de oameni normali şi mă gândeam că nimeni nu va şti, nu va citi vreodată despre iubirea asta, pe care prietenii spun că e anormal de nebunească şi pe care ţi-o dau ca pe o flegmă de vreo nu ştiu câţi ani de zile. Nu te gândi că e vreo metaforă nepotrivită. Între noi e mai mult decât iubirea clasică de facultate sau de peste 34 de ani, e mai mult decât o iubire curată, e genul ăla pe care nu-l poţi descrie prea mult în cuvinte pentru că nu ştii propoziţii pentru aşa ceva.

Ca un nou născut, care ţine minte cuvinte din viaţa anterioară şi din burta mamei, dar care nu mai ştie să le spună, dar simte că trebuie să ţipe.

Într-un final m-am decis să schimb cursul destinului meu, ăla în care urma să mai trăiesc cel mult 40 de minute. Am învârtit în buzunar cheile de rezervă de la apartamentul tău şi m-am decis.

O să-ţi parazitez casa pentru prima oară.

Am mai fost acolo, bineînţeles. Dar întotdeauna cu tine.

Am luat metroul din sensul celălalt, mi se duseseră călătoriile pe cartelă aşa că am trecut fraudulos pe scările rulante şi îţi spun sincer: simţeam cum trece sângele prin mine. Am tipul de viaţă alertă, deci nişte scări nu ar fi ceva nemaipomenit sau vreo aventură extraordinară. Dar senzaţia aia, că dacă nu fac asta acum voi trăi pentru ultima dată mă făcea să simt totul la un alt nivel. În fine. Mi-am luat locul pe scaunul cel mai curat şi singurul liber, în jurul meu oameni tăcuţi şi cuminţi mă priveau ca pe o femeie fugară, bătută de bărbatu' ei cu 10 minute înainte.

Străzile până la tine au fost aşa cum le ştiu de fiecare dată: reci şi familiare, frumoase şi goale ca o femeie în dimineaţa de după.

În faţa blocului tău mă gândeam că sunt în sfârşit acasă şi nu-mi trecea prin minte decât imaginea patului nostru, ăla în care am facut sex în cele mai nebuneşti poziţii şi în care voiam doar să dorm.

Am deschis uşa încet, de parcă mă aşteptam ca cineva să sară de pe partea cealaltă nervos că-i stric somul, dar era doar scara blocului. Niciun cerşetor, nicio sticlă spartă. Am închis-o uşor, am urcat scările,aveam liftul la dispoziţie dar...

Când am ajuns în faţa apartamentului aproape că aveam lacrimi în ochi. Mi-am dat seama brusc: tu nu eşti acasă. N-o să te găsesc în bucătărie. N-o să te găsesc în cameră, nici măcar în baie la duş n-o să fii. Ţi-am văzut adidaşii aşezaţi alandala de colo în colo, din care o pereche anume lipsea. Am zâmbit, evident. Holul, bucătăria unde, nu ştiu de ce, am aprins lumina şi m-am uitat curioasă. Camera ta. Ferestrele, hainele tale quasiîmpachetate pe unul dintre fotolii. Ameţeam. Mă dezbrăcam. Paltonul, eşarfa, bluza, blugii, pantofii, dessurile. Le-am lăsat pe jos, de parcă urma să fac un păcat. Patul era deja făcut, mototolit de tine-ai lăsat totul în grabă şi ai plecat dimneaţă.

Apoi linişte.

Două ore şi tot nu puteam închide un ochi. Mă întrebam unde eşti, ce faci. Mă răsuceam în pat de parcă eram în chinurile unei naşteri. Nu ştiu exact ce năşteam. Cui sau la ce anume dădeam viaţă.

Liniştea aia care te încojoară mereu era prezentă şi aici, în lumea ta. M-am ridicat şi am aprins lumina. Veiozele de lângă pat palpau orbeşte în ochii mei.

Le-am stins şi le-am reaprins de zeci de ori. Mă sufocau pereţii unei camere din care tu lipseai. Mă durea tencuiala lor, varul de pe ele, deşi nu mă cheamă Ana. Nici măcar vreo verişoară Ana n-am. Nici măcar vreo mătuşă. Cu toate astea, mă dureau pereţii. Nu ştiam de ce eram acolo. De ce teama bruscă de propriul cămin. De ce nu am înfruntat noaptea din cartierul meu ca de fiecare dată şi am venit aici. Mă simţeam penibilă, copilă, idioată, naivă. Apoi am auzit chei în uşă.

Instinctiv, muschii mi s-au contractat ca să mă ridic. Dar am rămas. Am stins veioza ultima dată, am tras pătura pe mine. Auzeam paşii tăi. Am închis ochii, ca în faţa unui lucru de care îţi e teamă. Când ai intrat în cameră m-am prefăcut că dorm. Am simţit lumina aprinsă apoi stinsă brusc: m-ai văzut dormind. Te auzeam cum îţi dai jos cureaua, pantalonii. Patul curbându-se după tine. Pula ta în spatele meu şi mâinile tale pe frunte.

Mă sărutai, o mână îţi aluneca printre picioarele mele. Îmi frecai pizda încet. M-am ridicat şi m-ai sărutat. Pula ta erectă şi piza mea udă. Cuvinte triviale, care oricum nu pot descrie vreodată brutalitatea dintre noi doi. Pasiunea. Iubirea.

Nici nu ştiu cum m-am trezit dimneaţă. Eram singură în cameră. Nici urmă de tine, niciun semn că ai fi trecut vreun moment pe acolo cu câteva ore înainte. Buimacă m-am îndreptat către baie. Îmi era rău. Îmi venea să vomit, ameţeam. Simţeam dorul de tine şi era groaznic să ştiu că n-ai fi fost vreo clipă lângă mine în noaptea asta.

În care urma să mor. În care era scris să fiu înjunghiată ca un porc pe o stradă jegoasă din capitală. Descoperită la şapte ale dimineţii de vreun măturător obosit, uşor necrofil.

Mi-am verificat telefonul şi am constatat îngrozită

Că nu e deloc ziua în care am supravieţuit morţii.

E dimineaţa pe care o visasem cu o noapte în urmă.

Cu capul întors înapoi în noi

E tăcere pe hol. În cameră zace un fum de ţigară ca un zid de care am jurat de prea multe ori că nu mă voi mai lovi.
Nu-mi pot dezlipi coapsele de pubisul tău. O imagine apocaliptică, dacă stau să mă gândesc bine. E ceva ciudat totuşi.
Nu-mi recunosc gândurile câteodată. Mi-am dus mâinile la frunte deseori să-mi plâng de milă ideile. Genul de scârbă pe care nu aş descrie-o niciodată. Drumul încet dinspre frunte şi tâmplele pe care le masam încet mă făcea să-mi simt unghiile nepilite corespunzător. Sunt un om ca toţi ceilalţi. De curând m-am întors acasă. Acum bărbaţii pipăie femeile în româneşte, pentru că ficare atingere are limba ei. Un fel de sex oral metafizic. Un fel. Pe suprafeţe deschise cunoaştem boli pe care nu le ştim.
Ferestrele din cameră îmi ucid ochii dimineaţa. Se dilată ca un pliculeţ de ceai ieftin, cumpărat de la hipermarketul de la colţul blocului. Dimineaţa mi-e cel mai dor de tine. Cel mai dor de tine îmi e când bag hainele în maşina de spălat. Cel mai dor îmi e când mă machiez sau îmi dau cu parfum. Cel mai dor de tine -e cel mai jalnic clişeu din lume.
Marţea trecută făceam avioane de hârtie la un bar din centru. În baia de la bar oamenii făceau sex uneori. E patetic, bolnav, adică exact cum ne place nouă. Faianţa albă peste sperma consistentă. Sau invers. Valuri, râuri de perversiuni lichide. În acelaşi bar, în aceaşi seară, Mihai a cerut-o în căsătorie pe Lavinia. S-au sărutat nebuneşte. Au ajuns acasă şi ea i-a supt pula. Din dragoste. Aici totul se întâmplă murdar şi frumos, pentru că ne iubim şi lovim ca nişte beţivi ordinari.
Ieri seară fumai cu mine Malboro şi Pall Mall. Stăteam unul peste celălalt şi ne iubeam ca şi cum ar fi fost ultima dată în viaţa noastră când am fi fost capabili de iubire. Ne dăm şi noi cu părerea, dar ne futem demenţial. Dumnezeul meu s-a ascuns bine printre firele tale de păr. 24 de ani au trecut între găsirea mea de a ta. 24 de ani, 23, 22. Mereu în ordine descrescătoare. Mereu ajungem la infinit, vezi? Nu e complicată nici matematica.
Nu-mi pot dezlipi coastele de umerii tăi. Nu-mi pot mişca nici mâinile şi-mi amintesc o bătaie soră cu moartea de azi-noapte. Nu-mi place când mă loveşti. Nu-mi place când mă laşi să mor ca ultima cretină. Nu-mi place când mă scuipi sau înjuri. Doamne, cât iubesc lucrurile pe care nu le plac.


Nu-mi pot dezlipi unghiile de pielea ta. Un fel de tatuaj în mişcare, unul descarnat. Azi dimineaţă ne-am tăiat unghiile, ni le-am pilit şi ne-am cerşit păreri de bine şi fermoare de deschis. Cu siguranţă ne e dor unul de celălalt.


M-am întors acasă, unde "acasă" e genul de cuvânt pe care-l cerşeşti când îţi întărzie avionul. Unde "acasă" e răspusul de care ţi-e teamă când îţi întârzie ciclul. M-am întors atât de aproape de tine, încât nu mă pot întoarce în somn fără să-ţi sparg nasul. Mi-e dor de tine când oraşul înjură pereţi şi scuipă seminţe la colţ. Când mă îmbrac mă ustură pielea, deci mi-e groază să nu te am. Imaginează-ţi venele sparte şi bubele de sub sutien care se închid imediat cum ajung seara lângă tine. Imaginează-ţi chinul cu care port hainele când

mi-e

atât de dor

de tine.

E linişte. În cameră e fum şi pe hol miorlăie pisica. Miroase a ţigări, a spermă şi a vanilie. Nu-mi pot dezlipi sufletul de noi, de camera asta şi de viaţă. Am dus lipsa ta pe distanţe întregi şi acum îşi permiţi să dispari în partea cealaltă a patului.

Mi-e scârbă de tine. Te iubesc.

Mai invers acum

M-am hotărât să îţi scriu, în sfârşit. Ţie. Nimănui altcuiva. E ca o scrisoare, una pe care mi-aş fi dorit să o scriu de mai de mult. Una pe care de multe ori o repetam în gând, prin metrouri, trenuri, prin casă în timp ce găteam, dar pentru care nu am găsit niciodată cuvinte. Pentru că, aveam să aflu mai târziu, nu cuvintele cheamă oameni, ci oamenii cheamă cuvinte. E de la sine înţeles că aş fi vrut să vii aici mai devreme. Să nu-mi fie dor de tine fără să te ştiu măcar, fără să fie nevoie să explic proştilor de ce încă mai cred eu în iubire.

Mi-am dat seama azi, când stăteam lângă tine în bucătărie. Nu ne-am pierdut unul de celălalt. Nici o secundă, nici un minut, an. Da, le spun mai invers decât alţii. Sunt mai inversată în ultima vreme.

Deci, să încep. Scrisoarea pe care am vrut de prea multe ori să o citeşti.

Ştiu eu sigur că ne-am mai văzut. Nu ştiu unde, am prototipul unei amintiri.

Ştiu că te voi recunoaşte. O să vreau să te cunosc, fără să-mi dau seama că va fi o recunoaştere. O rememorare. O să te urăsc la început, cu toată fiinţa mea. Că eşti idiot, nebun, prost, dus, curvar, indiferent, un porc de doi lei. Că m-ai lăsat atât de mult timp la voia întâmplării. Că ţi-ai bătut joc de mine ca ultimu' om de pe pământ, convins că voi învăţa o lecţie.

În fiecare căcat de dimineaţă am reuşit să mă descuamez de vise, de viaţa în care m-ai lăsat să zac. În fiecare seară trebuia să ascund ţigări în plămâni, ca să-mi taie din zile, futu-te-n gură de prost. Nu ştiu prin ce ai trecut, ce ai făcut, ştiu pe unde am mers eu pentru că am simţit fiecare pietricică-n călcâie. În bătăi pline de puroi şi în unghii descarnate. Cel mai rău e că au rămas acolo.

Tu ţi-o trăgeai prin cine-ştie-ce apartament în poziţii complicate. Pentru că pula ta poate, a putut şi va putea. Promiteai căsnicii, copii şi alte muzici pentru gospodine. Pentru că iubeai, pentru că erai convins ca va merge şi că se va întâmpla.

În cealaltă parte, jumătatea ta înghiţea dezamăgiri cu apă rece. Şi nici aia nu era din pahar . Era direct din jetul de la duş. Şi totuşi, în speranţa că vii, am iubit aşa cum mi-am dorit pe atunci de mii de ori să te iubesc pe tine. Am iubit aşa cum tu nu ai fost iubit niciodată. Aşa cum nu o să te iubească nimeni pe lumea asta, cu atât mai puţin eu. Eu te voi iubi cum n-am iubit înainte.

O să mă aşez lângă tine într-o joi noaptea, ştiu că va fi joi, pentru că m-am născut într-o sâmbătă şi nu are nicio legătură. O să te las să mă săruţi pe gât, dar nu mai mult. Voi pleca de lângă tine brusc şi voi lăsa uşa de la baie deschisă. Ştiu sigur că mă vei privi la duş. Pentru că eşti un obsedat, un pervers, pentru că ai o minte bolnavă şi pentru că-mi place.

O să te las să fumezi acolo, în prag, cu pula tare. N-o să mă întorc nicio clipă. Mă voi preface că nu te văd. Că nu ştiu. O să stai să mă priveşti, nimic mai mult.

Apoi vom vorbi cu sufletele. Va fi ca un cântec. Nu ştiu ce gen de muzică, nu ştiu nici ce versuri va avea, dar presimt că va fi cel mai frumos din lume. Se vor îndrăgosti vocile-ntre ele.

Apoi îmi va fi frică să te sărut.

Tu nu eşti nimeni altcineva din viaţa mea. Nu eşti Blue, niciun fel de nuanţă a acestuia. Nu ai nimic din nimeni. Un fel de om-neom cu buze şi organe. Un fel de ceea ce mi-am dorit să recunosc. Nu mă văd pe mine în tine, ar fi cea mai mare prostie. Dar văd omul pe care l-am ştiut dintotdeauna.

Când ne-am întâlnit prima dată, asta mai mult decât cunoscuţi, mi-au amorţit degetele. Şi nu mi se întâmplă des. Cu picioarele alea, pline de pietre, am mers până la tine. Era îngrozitor.

N-am sărutat pe nimeni aşa cum te-am sărutat pe tine. Atât de firesc. Pasional. Sexual. Cu iubire. Cu sufletul.

Nu mi-a fost frică nici măcar o secundă. Abia acum înţeleg. Când îmi spui de copii pe care îi vom avea, de casă şi mâncare. Când faci şi cu mine planurile pe care le-ai făcut cu celelalte, numai că de data asta fără glume. Când nu-mi mai e frică:mor mâine sau în oricare altă zi şi sunt neîntregită. Abia acum înţeleg că iubesc cel mai mare nenorocit din lume. Cel mai descreierat Dumnezeu. Şi nu mă sperie nimic, pentru că e al meu.

Nu poţi explica nimănui ce e aici, în sfera asta de suflete. E cel mai mare conglomerat din lume de fum, alcool , dragoste, menstruaţii şi iaurt cu spermă.

Nu pot să mă trezesc fără tine, iubitule.

Nu pot adormi fără tine.

Nu pot face doi paşi fără să mă gândesc

" Îţi mulţumesc, Doamne, că în sfârşit ne-am regăsit îndeajuns de mult încât

Să ne ţinem de mână."

Iubitule.

N-am mai simţit nimănui iubitul.

Asme şi lente

Refuz să cred că eşti uniform. Refuz ideea că nu mă pot simţi , pentru zece minute măcar, ca un prost.

Pentru că , se pare că numai proştii sunt fericiţi în ziua de azi. Oraşul le acoperă celorlalţi orice urmă de umanitate. Acolo, ceva, cât de cât. Pentru că îndrăgostiţii îşi permit porcării pe care niciun om normal nu le-ar face vreodată.

Tind să cred uneori că pot lăsa riduri în viaţa cuiva, şi ajung să se întâmple inversul. E lege deja să mă spînzur de destinele oamenilor din jurul meu. Fără să vreau. Mă lovesc fără să ştiu, ca un orb. Unul surd. Unul care nu poate spune cât de mult doare.Mă scârbesc jegurile de oameni din jurul meu. Felul în care caută motive să se trezească în fiecare dimineaţă şi nu găsesc nimic mai bun decât colţul patului în care dorm şi de care se lovesc înainte de duş. Mi-e scârbă de privirile lor. De cum vorbesc.

Jur că uneori înjur mai frumos decât vorbesc ăştia. Mi-am promis mie însumi să nu fiu unul dintre ei. M-am autocenzurat.

Când te-am cunoscut, te-am pus acolo, pe peretele cu flegme. Te scrurgeai încet şi-ţi îndeplineai rolul perfect: preferam să rămân indiferentă şi să nu mă uit niciodată la tine. Exact ca o flegmă pe un geam. Sau ca un gunoi sub pat, dacă te deranjează imaginea. Unul la care preferi să nu te uiţi ca să nu te deranjeze. Ca să nu te simţi tu, la rândul tău, murdar. Făceai acelaşi lucru cu mine, ştiu.

Apoi ai încetat să mai fii acolo. Erai aici.M-am îndrăgostit de sufletul tău, de mintea ta. Şi atât. M-am oprit la atât. N-am avut niciodată aşteptări la mai multe.La mai multe decât mi-ai spus chiar tu. Nu e prima dată când mă îndrăgostesc. Şi nici prima dată când repet acelaşi ciclu: mă aştept ca un om să îşi ţină promisiunile.

Sunt uşor idealistă. Nu vreau să ai dubii, deşi se presupune că e normal să le ai. Nu, nu e normal. Nu aici.Am lăsat cu ocazia asta trenurile din viaţa mea şi m-am întors la pământ.

Am început să merg, de data asta cu propriile picioare distanţele. Am refuzat alţi pereţi decât cei ai acoperişului meu. Ca de fiecare dată, m-am trezit fără casă. Fără ceva solid, pe scurt. Am raşchetat lumea din rădăcini şi tu ai venit să-mi spui că vei fi acolo până la ultima aşchie.

Deci am început să te percep ca parte din întreg planul meu quasi-anarhist. Plan în care tu erai o bază. Şi eu cealaltă.

Am făcut streaptease de sentimente prin baruri, prin camere, prin staţii de metrou şi dracu' mai ştie pe unde.Am peticit ce era de peticit în mine, de la plecarea lui Blue, a lui Blue, a lui Blue şi , mai ales, a lui Blue. Ultimul. Mi-am promis, în secret, că într-o zi voi face pe asistenta cu tine şi că voi avea grijă de sufletul tău. Străzile cu tine sunt străzi. Oraşul e mai oraş şi noaptea e cea mai cruntă zi. O imagine apocaliptică. Şi apoi constat că mă scurg.

Că sunt pe tine ca un lichid, sunt curvă şi nebună lângă tine. Sunt o flegmă de om când vine vorba să te iubesc.Mă dor distanţele de tine ca dracu'. Şi de data asta distanţa presupune câteva ore noaptea. Mă întorc în somn.

Refuz să te înjur ca pe ultimul om.

Refuz să-ţi dau puli şi pizde şi morţi în cârcă.

Stai dracului cuminte.

Lasă-mă să cred că nu eşti uniform.

De ieri

El a întins pachetul spre mine.
Eu am luat o ţigară.
Cu pixul am scris pe ea " TE IUBESC".
A zâmbit, a luat ţigarea şi
a ascuns-o în buzunar
Tot zâmbind m-a întrebat, cinci minute mai târziu
Dacă am văzut vreodată ţigări din 1950.
A aşteptat să spun că nu, n-am văzut,
Mi-a spus : "nu-i nimic, o să-ţi arăt în 2061 o ţigară din 2011".

Propoziţii ştirbe de text

1.Înainte îi puteam vorbi pentru că nu era aici. Acum mi-e teamă că-i voi spune ceva ce nu va înţelege niciodată.

2.Doare pentru că există marea diferenţă dintre ceea ce ne-am fi dorit noi, şi ceea ce se întâmplă în realitate.

3.Refuz să dau explicaţii. Nu poţi explica sentimente şi stări.

4.Ploaia a devenit o senzaţie psihică în oraşul ăsta, nicidecum un fenomen metereologic. Oraşul ăsta e foarte monoton.

5.Am un obicei din a cumpăra pachete de ţigări din care eu să nu fumez niciodată. Poate îmi voi face o bibliotecă, unde rafturile sunt pline de pachete, voi privi ambalajele goale şi voi ştii exact cine le-a fumat.

6.Doctore, tu vindeci corpul, eu vindec sufletul.

7.Paharele astea, le iubesc pe amândouă, dar numai unul conţine apă. Şi fără apă eu nu pot trăi.

8.Jur că ai cel mai frumos râs din lume.

9.Am învăţat să conduc: am lovit un om şi am mers mai departe.

10.Fiecare suflet din amintirea asta înseamnă o lecţie de viaţă la care eu sunt nevoită să dau examene.

11.Suntem ceea ce vorbim. Cuvintele noastre urâte, scârboase, de compasiune sau de regret. Suntem tot ceea ce spunem în somn, sau înainte de cafea. Suntem toate cuvintele pe care ne e rusine să le gândim.

12.L-am cunoscut pe T şi jur că nu voi scrie niciodată despre el.

13.Promit solemn că voi avea copii pe care-i voi învăţa să deseneze melci, căţei şi iepuraşi.

14.Mănânc pepene de import, excesiv de scump şi plin de îngrăşăminte.

15.Cred în Dumnezeu doar atunci când nu mai am în ce crede. Cred în Dumnezeu pentru că nu mai am în ce crede.

16.Am trăit senzaţia asta de mii de ori, dar niciodată nu am numit-o iubire. Deci abia acum e.

Stockholm, 1973

Oraşul e mai frumos noaptea, se zice. Oamenii sunt mai frumoşi când dorm, lucrurile bune se văd cu ochii închişi, adevărul nu se caută la suprafaţă şi tot aşa. Eu nu mai văd nimic despre tine.

Am spus de atâtea ori la revedere încât acum totul pare un cântec. Unul cu versuri simple, urâte, frumoase. Acelaşi cântec, de zeci, sute de ori, unor oameni diferiţi. O să-ţi duc lipsa, Blue. Lipsa ta, pe întinderea asta asfaltică de kilometrii, kilometrii de suflete puse unele peste altele, inghesuite să ajungă la destinaţie. E 17:29. Pe hol miorlăie pisica. În bucătărie stă Ana şi fumează Kent. În dormitor eu îmi iau la revedere de la oraş. Nu-mi plac plecările altora. Nu-mi plac plecările mele. Acum ne-am sincronizat, Blue. Eu mă mut, tu pleci undeva unde oamenii nu ştiu limba asta ciudată. Amândoi cu plecările-n suflet.

N-am reuşit să mă dezlipesc de tine până acum. Mi-am imaginat că plec şi zâmbeam uneori: aş fi avut atâtea bagaje de împachetat.De fiecare dată ajungeam să plâng. Plângeam în mine, ca o piatră, niciodată cu lacrimi, întotdeauna cu tăcere. Fără să spun cuvinte, fără să ştii, fără să vezi. Aşa şi trebuie. Cele mai dureroase sunt astea.Când nu găseşti niciun cuvânt care să ştie cât te doare. Duceam în spate absenţele. Mirările. Nopţile. Acum am ajuns amândoi să dezlipim pereţi de noi. Parcă zidurile se lipesc de proprietari, parcă le cheamă înapoi serile, zilele. Pereţii sunt cei mai colosali paraziţi. S-a făcut 17:37 şi-mi pustiesc locul. Aici am dormit, râs, mâncat, cochilia mea imensă. Şi ştii ce doare? Ştiam că voi pleca, ştiam că-o să pleci, dar nu mi-aş fi închipuit niciodată că mă voi muta în oraşul din care pleci tu fix în ziua în care-l părăseşti.

Până la urmă, mă voi întoarce la tine. Mereu o fac. Rămâi cel mai frumos cadou, rămâi cea mai frumoasă poveste de iubire din viaţa mea de până acum. Mă vor lovi trenurile, Blue, direct peste suflet. Şi ca să vezi ce sulfet puternic am, el nu va cădea niciodată. Te-au urât zidurile, prietenii pe care-i neglijam, nopţile pe care nu le dormeam şi lunile pe care le-aş fi putut zâmbi nepăsătoare. Te-au urât toţi şi toate, numai eu te-am iubit, Blue.

Pauză. 22:58. Mă uit la telefon. Ştii tu, telefonul meu cu probleme de soft. Şterg toate mesajele pe care nu ţi le-am trimis niciodată. Am impresia că mă curăţ de tine. Plec şi las trecutul între zidurile astea. Un nou oraş, persoane noi, străzi, colegi de muncă cu glume idioate. Voi râde la toate. Voi bea cafea , dezvolta tahicardia pe care o sesizasei tu, voi munci peste program, workaholică , la fel ca de obicei. N-o să te mai găsesc, Blue. N-o să mai ştiu că eşti acolo. Credeam că e un chin să fii, când, în realitate, e invers. E ca o telepatie non-sincronizată. Ne-am greşit. Am fost cel mai înapoiat cuplu de amanţi. Am fost cei mai urâţi iubiţi din întregul univers. Te-am găsit într-un timp în care n-ar fi trebuit să te cunosc. Nici timpul, nici spaţiul. Nimeni nu ţine cu iubirea asta dezasamblată.

Te pierzi uşor. Am lapsus de tine, cred. Aş vrea să te cert. Să te învăţ că în lumea asta noi cunoaştem 3000 de oameni, din care numai 5 dau doi bani pe ceea ce credem, că pentru cele cinci persoane suntem perfecţi aşa cum suntem, numai pentru cei 3000 trebuie să purtăm nu-ştiu-ce mască şi alte lucruri care m-au învăţat pe mine să mă las de tine, Blue.

Mi-aş dori să te smulg din mine pentru trei minute, cât să duci lipsa corpului meu, timp în care să-ţi spun răstit că "nu mai pot", că iubirile nu se mint, nu se rănesc, nu se înşeală. Să te aduc la locul tău, să te strâng în braţe, sărut pe frunte, liniştesc şă spun că totul va fi bine.

Voiam zilele trecute să te descriu ca pe cel mai mare regret, cel mai nenorocit sentiment, cea mai cruntă ne-scăpare. Să te pun în seria celor cu analfabetism funcţional, să-ţi spun pe ton grav că vorbeşti ca prostu' despre lucruri fără să ştii ce înseamnă cu adevărat.

Cel mai probabil, aş fi fost în stare de asta. Şi mai probabil, am făcut asta de mii de ori, de fiecare dată iertându-te şi iubindu-te până la aproape întreg.

"Vreau să descopăr pe altcineva. N-am nevoie de tipar."

" O să ai nevoie de Blue. Ştii cine e Blue? Tu eşti. Tu eşti tiparul după care se mulează sau nu un om. Atât."

"Ca în sindromul Stockholm, am ajuns să mă regăsesc în el"

11:33.

Oraşul e pustiu, gri, monoton. Eşti întreaga mea fiinţă, Blue. Mă întorc la tine, ca la pământ, cu fiecare zi care trece. În seria de căderi, tu eşti gravitaţia.

Ieri-seară am încercat să ucid un om

M-am ferit săptămâna asta să scriu, convinsă fiind că va fi iar un text de dragoste. Urăsc textele astea din tot sufletul, pentru că le simt cel mai mult. De fiecare dată când scriu aşa ceva, doare. Puţini ştiu că e vorba despre cineva real, puţini ştiu că iubesc , de fapt. Adevărul e că îmi lipseşte motivaţia. Şi am încercat să trec peste toată perioada asta, să cred cu tărie că pot scrie şi fără un destinatar. Încercam să-l uit pe Blue şi să mă conving, cumva, că pot scrie fără prezenţa lui în viaţa mea, pe scurt.

Eram luni seara, deci, în faţa magazinului roşu, de unde îmi cumpărasem ţigări şi îngheţată. Uite, ceva ciudat despre mine, eu nu fumez. Am fumat acum mult timp, în liceu, la începutul lui chiar. Dar m-am lăsat. Acum nu mai fumez. Nici măcar ocazional, cum se mint unii fumători. Dar îmi luasem ţigări şi îngheţată, pentru că, vezi tu, simţeam că pierd ceva. E cel mai înfiorător sentiment, acela că pierzi , dar să n-ai nici cea mai mică idee ce. În momente ca ăla vrei neapărat să umpli golul, puţini ştiu cum şi cu ce anume.

A fost ceva inexplicabil, cum de mi-am cumpărat ţigări, cum am intrat în apartament şi am luat geanta, portofelul , pulloverul gri şi cum am ajuns în timp record în maşină. Cea mai faină senzaţie este să ştii că poţi pleca oriunde oricând îţi doreşti. Cel mai de căcat e să ştii că poţi face asta, dar că nu te va aştepta nimeni la capătul celalalt şă că nimeni nu se va întreba cât de repede te vei întoarce înapoi.

Te omoară lucrurile astea, şi tocmai pentru că sunt de tot rahatul preferi să nu te gândeşti prea mult la ele. Eram pe drum deci, tot luni seara, şi n-aveam nici cea mai mică idee unde voi merge. Mă gândeam la Braşov, dar cunoşteam străzile pe derost. Voiam Cluj, dar era mult prea departe şi nici nu băusem destulă cafea. De fiecare dată când alegi un drum te gândeşti la cine dracu te aşteaptă în cealaltă parte. Mă întrebam fără să vreau dacă Blue m-a aşteptat vreodată sau nu. Mi-a venit imaginea Ei în minte şi am şters repede toate gândurile. Am ales Constanţa. Nu aveam pe nimeni în oraşul ăsta, deşi acolo mi-am petrecut 4 ani din viaţă. Nu voiam să văd marea, nu voiam să văd nici locul. Voiam să-l văd pe Răzvan. E prima dată când i-am scris numele, şi , culmea, e numele real. Pe Răzvan l-am cunoscut prin intermediului scrisului. Fusesem amândoi studenţi la aceaşi universitate. Eu la filosofie, el la litere. Am fost multă vreme dependentă de el, de cuvintele lui. O bună bucată de timp am fost iubiţi , cel puţin aşa ne plăcea să glumim. Printre cursurile de la faculta ne întâlneam ca să ne citim poezie, dar ajungeam, îm mod convenabil, să facem sex. Nu ştiam mai nimic despre el, doar că scrie discursuri politice şi că prin Constanţa e cunoscut drept un fel de scriitor. Era comfortabil să ştiu că cineva se gândeşte la mine şi mă scufundam oarecum în situaţie ca într-un fotoliu imaginar. Mă minţeam cu imaginea unei revederi inedite şi-mi făceam tot felul de scenarii. Cea mai mare parte din mine voia să elimine imaginea lui Blue şi să o înlocuiască cu cea a lui Răzvan. Voiam să-l văd, să ştiu cum mai sărută, cum zâmbeşte, cum e noaptea şi să uit. Mai ales cum e noaptea, pentru că, vezi tu, eu sunt genul de femeie care devorează. Mai ales să uit, pentru că...

Patru ore am făcut pe drum, sau cel puţin aşa îmi amintesc. Când am ajuns, Răzvan era într-un pub de la marginea oraşului. Era surprins, sau cel puţin aşa părea. Îi crescuse părul puţin, dar avea aceaşi ochi căprui blânzi. Genul artistic, greu de ghicit. Avea o bluză de trening verde, una absolut oribilă, de firmă, şi îmi juram în gând că îi voi da chestia aia jos cu prima ocazie, numai să n-o mai văd. Asta s-a întâmplat mult mai rapid decât mă aşteptam. Apartamentul lui mirosea a fum de ţigare şi a vodka. Zâmbeam în gând, spunându-mi că toţi scriitori au câte un mare viciu şi el nu făcea excepţie.

Marele viciu al lui Răzvan nu era fumatul. Nici măcar Vodka. Marele lui viciu era pizda. Era genul de bărbat care avea femeile la picioare, în spate, în faţă şi cam în orice poziţie. Era genul de bărbat de care eu mă îndrăgosteam nebuneşte şi n-aş fi recunoscut vreodată în ruptul capului. Săruta nebuneşte, mai întăi bărbia, obrazul şi apoi gura. Muşca buza de jos şi mângâia spatele în timpul ăsta. De fiecare dată de sus în jos, de fiecare dată din ce în ce mai jos. Respira în ureche şi muşca lobul urechii. Am desfăcut pachetul de ţigări şi i-am oferit una. M-a rugat să fumez, să mă îmbrac şi machiez în faţa lui. Dădea indicaţii scurte, fumând. Pune mai mult rimel, dă-ţi cu rujul ăla. Lasă-ţi părul desprins. Am rememorat amintiri din facultate, de pe vremea când Bucureştiul era un oraş mai primitor şi speriam babe nevinovate. I-am povestit despre Blue şi mi-a zâmbit de parcă ar fi ştiut mult mai multe decât mine. Mi-a povestit despre Anda şi părea un altul.

Ciudat cum se schimbă unii oameni legaţi de alţii. De parcă, atunci când ne îndrăgostim, scoatem doar ce-i mai bun la iveală, de parcă vindem doar ce-i mai frumos. Amintirile urâte devin bijuterii vechi într-un anticariat atunci când iubim. Parcă, atunci când suntem îndrăgostiţi, ştim că persoana respectivă va iubi şi amintirile urâte şi va face din ele broşe şi inele. Răzvan o iubea pe Anda aşa cum n-aş fi crezut vreodată că poate iubi omul ăla. Transformase fiecare lucru rău din viaţa lui într-o bijuterie pe care numai ea o putea pune în valoare. Era ciudat.

Pachetul de ţigări a rămas la el, pulloverul gri la fel. Am plecat marţi noaptea cu promisiunea că nu mă voi mai întoarce niciodată. Realizasem că viaţa nu trebuie uitată, trebuie trăită. Realizasem că iubirea pentru Blue nu trebuia uitată sau îngropată, trebuia şlefuită.

Răspunsul e simplu. Orice ai face, nu te vei întoarce niciodată. Cu cât vei face mai multe promisuni, cu atât vei respecta mai puţine. Destinatarul meu nu era Răzvan, nici Blue, nici vreun altul. Blue a dispărut, aşa cum trebuia să se întâmple, şi va exista din nou la timpul lui. Ca orice lucru de pe lumea asta, Blue nu revine, dar ne întâlnim. Oraşul şi drumurile, ele ne descompun. Drumurile duc , fără îndoială, punctul A la punctul B. Cel mai greu să constaţi că nu contează destinaţia, contează drumul, pietrele, indicatoarele, pietonii. Rămâne de văzut cine stă cu noi până la sfărşit.

Pentru că, vezi tu, la sfârşitul unui spectacol nu aplauzi cortina, aplauzi spectacolul şi actorii.

schiţă de sfârşit 1.

De fiecare dată când trec prin camera asta, lumea se închide într-o carapace. Imaginea perfectă pentru mine unde ea are părul roşcat şi pistrui pe nas . Câşiva pistrui, de la soare. Unde încă mai poartă cămăşi , rochii şi eşarfe şi îi sărut degetele. Obrajii, urechile, podul palmei.

Iarna trecută făceam clătite cu scorţişoară, era 4 dimineaţa şi noi râdeam în bucătărie. Iarna trecută purta geaca aia maro, cu eşarfa aia mov. Aia pe care a primit-o de la Eva, din Grecia sau Spania, sau prin ce ţară o fi umbat Eva, că femeia aia merge peste tot, nu stă nicio clipă locului.O văd peste tot. Te văd.

Ploua peste noi, Iulia. Eu eram nebun şi te sunam târziu ca să te aud cum vorbeşti noaptea. Ştii tu, vocea aia uşor răguşită. Iulia. Tâmpiţi mă-ta şi tac-tu când ţi-au pus numele ăsta, ştiau parcă de mine şi de cum îmi va răsuna în minte "Iulia" la nesfârşit. Ştiau că într-o bună zi cineva te va iubi ca un prost si va crede că ai cel mai frumos nume din lume deşi tu vei fi plecată de zile bune. Săptămâni sau ani, numele tău se plimbă fără sens pe aici.

Nu mai pot mânca nimic fără să mă gândesc la cum muşcai încet şi apoi mă priveai timid întrebând "ce?" când observai că te privesc. De fiecare dată când trec prin camera asta patul îmi aduce aminte de poziţiile noastre tâmpite. În care pizda ta udă aluneca de bunăvoie şi nesilită de nimeni în pula sau degetele mele. În care îmi urlai numele şi muscai umerii şi te agăţai de mine de parcă în clipele alea venea apocalipsa, Iulia. Te-am iubit şi in iulie, Iulia. Şi în august, septembrie, decembrie. Te-am iubit în fiecare lună timp de ani buni. Am iubit prosteşte până şi locul în care îţi puneai inelele. Cutiuţa aia verde de bijuterii.

Am iubit ca un disperat modul în care îţi pica părul pe umeri , uşor ondulat, în care zbura iarna şi tu erai nemulţumită. Nu mai ştiu cum ne-am cunoscut. Sau unde. Poate era în metrou sau poate era în orice alt loc din Bucureşti. Nu mai ştiu. Nu vreau să mai ştiu. Nu mai vreau să ştiu nici Cişmigiul, nici raţele, nici florile la care te holbai ca o tâmpită. Nici locul în care mâncam gogoşi sau ne măsuram. Nu, vreau să ştiu cum tu eşti măricică şi eu voinicel după patru pahare de Danonino pula-n-pizdă ce o fi fost aia, nu mai vreau să ştiu nimic. Nu mai vreau să-mi amintesc, pentru că uite cum sunt acum, Iulia. Vorbesc despre tine , vorbesc cu tine când nu eşti aici, nu mai vreau să mi te amintesc.

Dacă orice poveste are un sfârşit, noi suntem chiar acolo. Mă doare absenţa ta acum pentru că simt că timpul petrecut cu tine a fost inutil. Că degeaba am făcut, am dres, am vrut, când se ajunge la acelaşi căcat. Plecarea. Toate plecările dor, dar cel mai rău doare golul din ceva ce trebuia să fie al tău. Povestea asta a noastră a ajuns o masturbare fără orgasm. Nu vreau să te mai ştiu, dar nimic nu mă ajuta. Iulia.

Am auzit că te-ai vopsit brunetă. Că te-ai tuns şi că porţi blugi mulaţi. Că o arzi cu Mihai, Matei sau cum mama dracului îl cheamă. Cândva îl îjuram, acum vreau doar să nu te mai ştiu, să nu-mi mai amintească nimic de tine.

Iarna trecută făceam clătite cu scorţişoară, era 4 dimineaţa şi noi râdeam în bucătărie. Iarna asta voi fuma, poate voi merge în Braşov la ski. Iarna trecută purtai geaca aia maro, cu eşarfa aia mov. Iarna asta vei purta palton alb cu nasturi negri. Iarna asta va ninge de Crăciun.

De fiecare dată când trec prin camera asta, lumea se închide într-o carapace. Imaginea perfectă pentru mine unde ea are părul roşcat şi pistrui pe nas .

Totul are un sfârşit.

Lucruri pe care nu le ştim

E ca şi cum întreaga mea viaţă mi-am petrecut-o alături de tine deşi. Deşi nu-mi amintesc concret să te fi simţit lângă mine. Aş fi vrut să mă ţii de mână sau să mă înveţi să merg. Aş fi vrut să mă înveţi să vorbesc. Să-ţi pot spune mamă şi tată în acelaşi timp. Să nu fi nevoit să dispari vreodată, aşa cum au făcut-o ei. Să fii lângă mine în prima zi de şcoală. Sau în prima zi de liceu. Ţin minte betonul, Blue. Ţin minte liceul, marmura, ţin minte bicicleta pe care n-am putut merge când aveam 11 ani. Ţin minte gustul pământului şi cum am căzut. Am încă vânătăi pe spate, de la bicicletă. Sunt acolo. Văd iarba şi cerul. Mă doare spatele, mă doare piciorul. Îmi văd prietenii care se strâng pe lângă mine, râzând şi râd şi eu, Blue. Am impresia că eşti lângă mine. Văd totul de la început, ca un film cu secvenţe blurate, numai că de data asta văd totul lângă tine. Tu ai întins mâna să mă ridici.

Tu n-ai fost niciodată acolo. Aş fi vrut să mă ţii în braţe la filmul ăsta. Să plâng cu tine, să-mi mângâi părul. Să-mi zici că-s un copil amărât. Îmi doream să citesc lângă tine. Să-ţi scriu. Să te desenez. Să te iubesc. Te-am iubit dintotdeauna, ca pe cea mai difuză amintire. Te văd la primul sărut, la 9 ani. Te sărut cu ochii închişi. Mă grăbesc. Ştiu doar cum ar trebui să se sărute oamenii mari. Ştiu doar cum voi săruta eu.

Te beau la 14 ani în barul din centru. Eşti prima bere. Eşti amar, lichid, pervers. Întrii în mine, în gura mea. Îţi păstrez încă o parte la brăţară-cheiţa cu care te-am deschis. Prima mea bere.

Eşti tata. Mă ţii în braţe când afară plouă şi pisica pe care o aruncasem pe geam mirolăie în vârful copacului. Eşti mama. Mori de mii de ori apoi mori iar. De fiecare dată renaşti ca cel mai mare regret. Cea mai frumoasă amintire.

Eşti cele două curcubee de pe cer în ziua în care mi-am luxat glezna. Zidurile liceului în care am absolvit, profesorul de geografie care-mi cerea eseuri filosofice. Colegul cu care jucam volei. Ai fost acolo de fiecare dată când întârziam, singurul care mă aştepta.

Ai fost în prima mea iubire, primul meu eşec, omul distrus de mine. De nopţile noastre. Prima pereche de tocuri purtată. Perechea de pantofi roşi, cu toc de 12. Pe care mergeam perfect. Marmura pe care-mi odihneam picioarele după 5 ore. Ţie ţi-am spus primul te iubesc, cu lacrimi în ochi. Vinovată că simt ceea ce trebuia să simt dintotdeauna pentru tine. Ţie îţi juram că te voi iubi întotdeauna, indiferent de distanţe şi oameni. Ţie şi nimănui altcuiva, Blue. Eu mă ţin întotdeauna de promisiuni ca astea. Ţi-am promis că te voi asculta şi înţelege, fără să cer nimic în schimb, Blue. Doar prezenţa ta. Atât.

Eşti ziua absolvirii, eşti toţi profesorii care m-au iubit pentru că învăţam. Mi-e dor de tine ca de copilăria mea. Te iubesc fără să fi avut vreodată parte de tine. Totul şi nimic în acelaşi timp. Paradoxul perfect.

Ai fost toţi oamenii din viaţa mea, pe rând şi în acelaşi timp. Ai fost inexstent. Mi-aş fi dorit să nu dispari niciodată dintr-un singur motiv: pentru că n-ai fi fost vreodată acolo. Să mă naşti la nesfârşit. Blue. De fiecare dată când vrei ca cineva să te asculte, să fie lângă tine, aşa cum ai fost tu pentru mine. La primul job. La primul zbor cu avionul. Primul contract refuzat. Orele petrecute în casă. Oamenii care mi-au spus că sunt workaholică. Toate în acelaşi timp, Blue. Niciodată lângă mine, întotdeauna în altă parte.

Vieţile trăite prin prisma atâtor oameni goi pe dinauntru. Scheletici de sentimente. Spune-mi, Blue, câte femei te pot iubi aşa? Fără să ştie pe cine iubesc. Toate. Ai fost mereu aici. Nu mă pot dezlipi de tine. Nu ştiu cine eşti, Blue.

Eşti absenţa în sine în viaţa unei femei care a iubit doar absenţe, Blue. O femeie care te-ar urma la căpătul pământului fără discuţie. Doar să îi ceri.

E ora 6:40 şi tu dormi. Sunt puţin ameţită şi nu ştiu ce îţi scriu. N-am ce să îţi povestesc, Blue. Sunt copil şi te iubesc cu toată copilăria mea- filmul blurat. Cu demnitatea unui om matur, schizofrenic şi tulburător. Din viaţa asta te învăţ în permanenţă.

Promit să fii.

Ipocriţii I.

În faţa mea, oraşul de o simetrie perfectă. Străzile, casele, organizate până la ultimul punct. Stăteam la etajul 14 şi soarele bătea în ferestre într-un apus din ăla, de poveste. Totul perfect. Prostii. Nimic nu e perfect. Mi-am aruncat ţigarea peste balustrada balconului. Mă dureau mâinile în zona încheieturilor când mi-am dat seama că am şi măturat fierul de praf. Super. Intru în casă să mă spăl pe mâini. Miroseam a parfum şi a ţigări- parfum franţuzesc, ţigări italiene. Purtam dressuri gri, papuci de casă albaştii , sutien roşu. Nimic altceva în rest. Arătam ciudat şi nici măcar nu dădeam doi bani pe toată treaba asta. Mă simţeam răzbunată cumva. Afară totul dispus perfect, înauntru totul pe dos. Exact cum ar trebui să fie.

Mă vopsisem de curând, ce-i drept. Întotdeauna după o despărţire , femeile simt nevoia să-şi schimbe aspectul. Vor cumva să lase persoana din trecut acolo unde îi este locul. Odată cu ex-ul, femeia îşi mută egoul la un alt nivel. Se simte murdară de trecutul ei, de ce a putut să simtă la vremea respectivă. Aşa că începe seria de modificări. Mai întâi mesajele şi obiectele, apoi modul de a se îmbrăca. În cele din urmă, comportamentul. Femeile sunt tare ciudate. Oricum. Mă vopsisem. Mă şi tunsesem. Îmi şi modificasem drastic stilul de viaţă, pe scurt. Cu alte cuvinte, nu mai ştiam cine sunt.

Strada din faţa mea arăta ciudat. Era îngustă şi nu puteam găsi nicicum un loc de parcare. Înjuram în gând ştiiind că mă tot îndepărtez de locul în care ar fi trebuit să ajung şi că va trebui să merg pe jos. În spatele meu, un tip cu o maşina gri metalizat se agită fluturându-şi mâinile în aer. Eram femeie la volan, deci ştiam deja ce spune. Când am ieşit din maşină, tipul mi-a zâmbit. Presupun că se aştepta să parchez drept, ca toate femeile.

Era frig şi aveam un palton gri destul de subţire. Eşarfa flutura într-un mod ciudat deci mi-am petercut ceva timp arânjând-o. În spatele meu, tipul din maşina gri. Şi el cu aceaşi problemă deci- a mersului un kilometru fără maşină. Mergeam unul lângă celălalt la un moment dat, amândoi cu mâinile-n buzunare. Ne-am oprit în faţa aceleaşi cafenele. Am zâmbit simultan. A intrat primul. Îi priveam cusătura blugilor şi geaca neagră.

Mă durea capul deja. Fumul şi lumina, oboseala şi starea mea de sictir general îşi cam spuneau cuvântul. La masă se vorbea despre nunţi şi botezuri. Fumau, râdeau, erau pe jumătate drogaţi sau beţi şi vorbeau despre familie şi copii. Ce ipocriţi. Nici nu ştii care parte e cea reală. Amicul cu maşina era la o masă, lângă. Părea să se simtă bine, dar nu părea drogat. Din când în când mă privea fix şi lua câte o gură de suc.

Oglinda din baie era murdară. Avea pete de săpun pe ea şi mi se părea scârbos. Nu ştiu de ce mi se părea aşa. Priveam tipa din oglindă şi observam cearcăne imense. Creionul negru scurs puţin. Părul creţ, plin de spumă. Ceva era în neregulă. Când am ieşit din baie, el tocmai intra. Băile erau pe acelaşi hol, dar cu cabine diferite. Ne-am privit. M-a întrebat cum mă cheamă şi mie mi s-a părut jenant. I-am răspuns "Nu în baie. Îţi zic afară."

Numele meu. Cele mai mari minciuni erau despre numele meu. De la Ana la Ingrid, Georgiana şi Felicia le spusesem pe toate. De parcă ar fi contat numele meu când venea vorba despre aceaşi poveste. N-are iportanţă numele unei femei dacă toate fac acelaşi lucru.

În ipocrizia lor, oamenii refuză lucrurile fireşti. Egoul lor trebuie hrănit zi de zi. Dragostea lor e specială. Sexul lor e special, părinţii lor sunt speciali. Defectul cel mai mare al unui bărbat este că se duce dracului pentru orice femeie. Defectul oricărei femei este ea însăşi. Modul în care devine stupidă, penibilă, jenibilă şi dă vina pe pizda ei. De parcă faptul că posezi aşa ceva îţi dă vreun drept să acţionezi prosteşte.

Numele meu. De parcă numele meu ar fi făcut vreo diferenţă pentru vreo persoană. Mai ales unul ca el. Am plecat repede din cafenea. Mi-am cerut scuze celor de la masă printr-un sms, ştiam că nu-i cel mai potrivit, dar tot ceea ce vroiam era să ajung acasă. Acasă, adică în noul apartament. Din blocul perfect, de pe strada perfectă. Din oraşul perfect, cu simetria lui ireproşabilă. Din lumea aia , perfectă. Oboseala face oamenii perfecţi- mi-am spus. Oboseala asta ne oboseşte pe toţi.

Şi Doamne, drumul până la maşină era lung.

Asfixie

E ora 3:45 şi în cameră lumina e stinsă. Miroase a mere de la odorizantul de cameră. Perna mototolită sub capul meu. Pe noptieră- două scrumiere pline. Mă dor picioarele. Mă doare capul. Am degetele reci. 4:20 şi am capul greu. Am semne pe gât, pe spate.

Parcă deşirată de propriul trup. Aşa mă simt. De parcă timpul ar fi creat un alt om zâmbitor, din care nu-mi pot trage seva acum. Aprind o ţigară. Afară nu plouă. Afară e beznă. Oamenii dorm şi strada e pustie. Tăcere. În bucătărie e miros de cafea. Din aia italienească,cadou de la tanti Dana,vecina de la parter. O cafea tare proastă, da' ştim cu toţii cum se spune "calul de dat..." Două linguriţe de zahăr. Trei. Tare amară cafeaua asta.

O săptămână nu înseamnă mult. Oricât şi-ar odihni el coastele-ntre coapsele ei. O săptămână nu înseamnă mult. Până la urmă, vor trece ani peste voi doi. Va avea doi copii, amândoi şateni. Unul va avea ochii lui, albaştri. Va zâmbi ca el. Va uita de tine, sau cel puţin, va încerca. Tu nu vei fi o amintire frumoasă. Nici măcar una urâtă nu vei fi. Vei fi o nebunie a tinereţii, pe care nu o va povesti nimănui. Nici măcar lui.

Nici tu nu îţi vei aminti de el. Nu tot timpul. Vei surâde frumos când vei auzi numele lui. Vei spune că toate lucrurile se întâmplă cu un sens pentru că el deja îl va fi avut pe al lui în viaţa ta. Dacă a iubit-o. Vei spune că da. Nici nu vei vrea alt răspuns. O săptămână nu înseamnă mult. O viaţă da.

5:03 şi afară e lumină. El joacă ruleta rusească. Îi place când vede că poate avea totul. Când are totul.

Rujul ăla nu e al meu. Firele de pe cămaşa ta nu-s ale ei. Nici parfumul rămas pe pielea ta. Mă sperie sfârşitul nostru, Blue. N-aş fi vrut să fie aşa,oricât de mult mi-ar placea mie poveştile complicate. Doamne, mă doare capul. Într-o dimineaţă ca asta voi pleca. Da, eu voi pleca, pentru că se pare că eu am apărut în viaţa ta, nu invers. Sau poate invers. Nu ştiu.

Anul trecut, pe banca aia unde am stat noi doi data trecută, da, anul trecut, stăteam întinsă cu picioarele sprijinite de partea în care tu îţi rezemai mâna dreaptă. Aveam sandale gri. Ascultam cântece despre mare, marea de care mi-a fost frică din copilărie.

Mi-era teamă de apa din jurul meu, de apa din plămâni. De lipsa de aer. Mi-era teamă că de data asta nu va fi nimeni care să mă salveze. Acum totul e mult prea complicat. Prea mult. Sunt sigură că nu e nimeni care să mă salveze de tine, Blue. Nici măcar tu. "Nu te mai agita atât. Nu jefuim bănci, doar facem păcate" Greşit. Mă înec. Şi peste frica de realitate se trece cel mai greu.

6:21. Afară nu plouă. Mi-e dor de tine.

Contra-timp

Cu Blue am rămas şi după, deşi mi-am jurat că voi renunţa la el. " Niciodată să nu spui niciodată" lua întorsături straşnic de ciudate acum. Ştiam că nu făceam altceva decât să amân momentul de durere. Cu toate astea, continuam, convinsă că momentul ăla e supraestimat.

Era joi după-amiaza când am ajuns în apartamentul lui. Nu era deloc aşa cum îmi imaginam, şi nu mă refer la apartament, ci la fază în sine. Mă simţeam cumva străină de locul ăla. Dar am dat la o parte totul şi am intrat. Am intrat mai degrabă în viaţa lui, nu în apartament. Am văzut hainele aruncate pe pat, husa laptopului, sutele de fire întinse pe jos. Proiectele, desenele, schiţele, lucrarea de licenţă, calculele. Vedeam mai mult decât simple obiecte, vedeam viaţa lui Blue din ultimii 26 de ani petrecuţi, evident, fără mine. O alta s-ar fi simţit copleşită de toate. O alta însă nici nu ar fi venit aici. Ar fi renunţat. Râdeam amândoi. El îşi cerea scuze pentru dezordine, eu îl vedeam confortabil cu toate. Mai râdeam şi pentru că nu era atât de dezordine precum îmi imaginam cândva camera lui Blue. Am văzut cămăşile, tricourile şi nu înţelegeam de ce îmi arată astea. M-a întrebat dacă vreau cafea, apoi a râs, ca şi cum cafeaua era o glumă bună când venea vorba despre mine. Mă privea fix, zâmbind, aştepta un fel de răspuns. Tu vrei? Deja simţeam un nod în gât. Ştiam că nu mai era de ceva vreme un joc sau doar o poveste pentru că jocurile se termină când pierzi,şi poveştile se termină când toată lumea câştigă. De data asta viaţa bătea orice final. Ştiam că acum va începe ce altă dată aş fi vrut să înceapă, dar de care acum mă temeam. La dracu. La dracu ce? Nimic.

Venise cu cafea pentru mine şi gin pentru el. Am vorbit despre peşti o perioadă, despre cerceii mei cu papagali coloraţi, păsări, oameni. Şi mă îndrăgosteam de el. Îmi muşcam buzele des, pe cea de jos mai ales. Stăteam picior peste picior şi glezna mea atingea piciorul lui. Am pus cafeaua deoparte şi vorbeam în continuare, cu piciorul mângâindu-l pe coapse în tot timpul ăsta. Nu schiţa niciun gest, nimic nu trăda că ar trebui să continui, dar nici că ar trebui să mă opresc. Pe Dumnezeu trebuie să-l chemi în genunchi când uită de tine- mi-am zis. Aveam nevoie de el. Îmi lipsise atât de mult încât aş fi dat orice să-l am. M-am aşezat peste el şi a zâmbit de parcă aştepta asta de ceva vreme. Îl simţeam tare sub mine. Pe Blue. Era un sentiment ciudat să ştiu că de data asta e chiar el. L-am sărutat. Mai întai gâtul, apoi bărbia. Apoi buza de jos şi în cele din urmă sărutul în sine. Îl mângaiam pe spate. Îl trăgeam deja în mine, deşi era încă acolo. Blue nu săruta bine, nici foarte bine. Nu săruta pasional, nici cuminte. Blue săruta nebuneşte. Perfect.

De unde ştii tu ce e corect. Şi ce nu. Cum poţi judeca oamenii când tot ceea ce facem e un păcat? Minţim, corupem, futem, ne naştem sau îi naştem pe alţii, după caz. Toată viaţa e o serie de păcate. De la momentul naşterii, până la cel ar morţii. Iubirea e cel mai mare păcat. Regretul e cea mai dură spovedanie. De unde ştii tu că iubirea asta e bolnavă?

Eu cred că ne iubim în contra-timp. Mai mereu cu oamenii nepotriviţi. Haide măcar o dată să iubim pe cine trebuie. Blue.