Din titlul ăsta,trenurile

Eu nici măcar nu vreau să pleci, Blue. În viaţa mea, oamenii intră ca nişte trenuri, fac mult zgomot şi lasă praf în urmă. Şi eu nu mai vreau să pleci. Azi, când stăteam în braţele tale, simţeam şinele de tren cum se mişca sub mine, cum se învârt şi cum pe mine mă dor tălpile şi ard. La propriu ardeam.

Mi-e teamă că într-o zi n-o să te mai găsesc. Sau că nu o să te mai caut. Nicăieri nu găsim nimic, din cauza asta căutăm mereu. Eu nu mai vreau Blue. Nu mai pot. Nu mai am chef să pot. Nu mă mai duc picioarele, nu mai pot alerga după tine până la capătul lumii, aşa cum promisesem cândva că voi face numai ca să te găsesc. Ai milă de tălpile mele arse de şine şi stai aici. Trenurile către Rusia pleacă şi mâine, Blue. Trenurile astea pleacă mereu. Stai cu mine.

Până la urmă, trenul rămâne cea mai proastă metaforă a vieţii. Trenurile apucă să vadă locuri măcar, păstrează în ele timpul şi-l păcălesc cu distanţele. În viaţa asta de căcat, oamenii au ştiut să promită. Toţi oamenii ştiu asta. Spre deosebire de trenuri, niciunul nu a ştiut cum e să nu îşi încalce promisiunile. Niciunul. Mie mi-a rămas vocea ta, dintr-un număr de telefon cu prefix ciudat, buzele tale şi certitudinea că de data asta nu mai vreau să pleci nici măcar până la magazinul din colţ.

Am pierdut tălpile, oasele, nu vreau să-mi pierd capul. În niciun caz acum, în niciun caz aşa, smuls de trenuri şi de şine. Oasele, coastele, sternul îşi mişcă scânteile, toate ard, Blue, nu mă lăsa să-mi pierd capul. Ţine ce a mai rămas din mine strâns. Blue, nu mă lasa să mă pierzi când te pierd.

Trist verb „a pierde”. Întotdeauna subestimat.

Am plecat prea departe, şi eu..eu ma îndrăgostesc mereu de distanţe. Din cauza asta trenurile mă urăsc, pentru că ele scurtează distanţele. Ele întârzie întotdeauna îndeajuns de mult încât eu să văd o posibilă distanţă între sufletele noastre, Blue.

Paradoxul e că azi nu mai am nimic. Sunt înţepenită undeva între momentul sărutului nostru din gară şi plecarea ta acasă, Blue. Continuuă nemişcare.

O fotografie sinistră, în care doi oameni deşiraţi stau înlănţuiţi. El o strânge pe ea în braţe, deasupra unor şini de tren din care ies scântei. O fotografie atât de ciudată încât,

Toţi cei care au privit-o au jurat că

El o aruncă pe ea în faţa unui tren iar ea

Se agaţă de el cu disperare.


10 păreri geniale:

CarmenPunkGirl spunea...

chiar ca iti plac distantele :D

sau ele te plac pe tine.

Cafeaua spunea...

sau ele. nu stiu:))

conia spunea...

am avut o iubire la distanta , pe la 18 ani. Uram garile, trenurile, momentele de ramas bun. Acum evit trenurile, caci din iasi pana in bc sunt doar personale imputite si fac 3 ore jumate pe drum...odata imi placea sa fac bagaje, sa plec la drum, azi imi displace total....asa cum imi displac oamenii ce-mi fac mult zgomot si lasa fum in viata mea...

Cafeaua spunea...

dacă distanţa asta îţi pare mare, până în Rusia cum e?:P

Anonim spunea...

Aaaaa trenuriii:X.

Julieta spunea...

ce sa mai comentez? ai scris tu atat de bine....

Cafeaua spunea...

multumesc mult:)
place blogu' tau, apropos:)

Anonim spunea...

Băi , cum se mai scurg tonele de fier din om când pierde un tren.

you know very well who i am spunea...

http://demotivare.com/posters/574/gara-a-vazut-mai-multe-saruturi-sincere-decat-starea-civila.html

CAFEAUA spunea...

da....

top