Haş


Ai ceva în piept. De fiecare dată prinde viaţă, ca o pasăre uriaşă ale cărei aripi ies direct dintre coastele tale, îşi face loc cu ciocul şi ghearele.

Urlă din interiorul tău.

E sentimentul ăla de disperare cruntă şi fericire în acelaşi timp, în care te întrebi ce mama dracului faci deşi eşti convins că niciodată nu ai fost mai sigur...Nu încerc să-ţi explic iubirea, nici teama, încerc să mă explic.

Ştii, în ultima vreme lumea nu e aceaşi. Totul se învâteşte, plăteşte. E ca şi cum întreaga viaţă am construit o schiţă şi peste noapte sunt mii de alte schele şi etaje de adăugat, scări de urcat şi mii de alte etaje de căzut.

Mai ales de căzut.

Copiii nu învaţă niciodată cum e să meargă până nu cad de vreo două-trei ori, şi ştii că e adevărat. Noi nu mai suntem copii, nici măcar oameni nu mai suntem.

Suntem undeva la limite, alegând în care parte ne vom lipi oasele pentru următorii 34 de ani. Undeva unde se cântăresc organele, maţele, cuvintele spuse în ură. Undeva unde noi, la rândul nostru vom ajunge, vom trage la răspundere şi vom ţipa furioşi nu pe greşelile lor, ci pe greşelile noastre.

Ai ceva în piept. E de mărimea unui ceas, puţin mai mare, un ceas deşteptător. Ticăie secundele, zi şi noapte, aproape de neoprit. Ca o uriaşă inimă. Dar ştii şi tu că , undeva în trecut, oamenii au pierdut inimile şi le-au înlocuit cu mecanisme de timp. Unii, mai visători, ţin clepsidre şi le întorc manual. Din cauza asta găseşti mereu nisip pe hainele lor.

Orice ai face sau spune, ei rămân lângă tine. Oricât ai încerca să-i uiţi sau renegi. Oricât de mult i-ai dezlipi de tine. Ei rămân mereu acolo şi sunt cu siguranţă cei mai scârboşi paraziţi. Ştiai că toate coşmarurile tale se învârt în jurul unor persoane pe care le-ai văzut o singură dată în viaţă, aşa cum ştiai că cele mai fumoase amintiri se nasc din memoria unor vremuri legate de alti oameni. Cum te consumă sau te găsesc.

Ai ceva în piept, nu încerca să-l love-şti... Aici ţi-ai pierdut timpul. Între zidurile, spaţiul ăsta. Problema cu timpul e că niciodată nu poate fi găsit. Deci deşi aici l-ai pierdut, nu îl vei redobândi prea curând. Niciodată nenorocitul nu te lasă să câştigi, mereu se aşează deasupra ta şi îşi zbate nelămuririle prin ochii tăi, părul tău. Unghiile tale. Odată cu timpul se aşează câte un strat de vopsea.

(Din cauza asta tind să cred că vopseaua e noul tip de praf.)

Au trecut anii, şi se zice că e firesc. Ei bine, lucrurile fireşti ne sperie cel mai tare. Aşa cum ne omoară gândul că nu putem pleca oricând, şi nici nu ne putem întoarce sau ajunge când vrem.

Verde, albastru, gri, negru. Anotimpurile au clipit prin ochii noştri. Iubirile se caută mereu în buzunarele altcuiva. Tragem vopseaua peste timp, lumea peste reguli şi cortina peste noi.

Le iubesc şi urăsc în acelaşi timp. Chit că îmi doresc sau nu, vor rămâne cu mine, ca nişte fantome albe, lungi şi necunoscute.

Ai ceva în piept, şi cred că e din cauza mea. Hai să stergem vopseaua de pe amintiri, cu o spatulă şi multă acetonă.

9 păreri geniale:

Anonim spunea...

Hmm imi inspira picioare, pamant, si ceva prenandez.

Cafeaua spunea...

nu stiu ce tot zici. :)

Anonim spunea...

clar.:)

anileve spunea...

ma gandeam ce "parere geniala" sa-ti las ;))
nu am gasit niciuna... ;))
fiindca ce ai scris tu, e genial ;))

"hai sa stergem vopseaua"... miss u :*

Cafeaua spunea...

si mie mi-e dor de tine, micuto:)
abia astept sa te vad:) sper ca te-ai facut bine
te iubesc, buh:X:*

TED spunea...

instigare la stupefiante.

Cafeaua spunea...

si era mesaj subliminal. gata, ai stricat tu repede totul

ochelari de ploaie spunea...

asta da cer senin...

Cafeaua spunea...

nu?:)

top