Asme şi lente


Refuz să cred că eşti uniform. Refuz ideea că nu mă pot simţi , pentru zece minute măcar, ca un prost.
Pentru că , se pare că numai proştii sunt fericiţi în ziua de azi. Oraşul le acoperă celorlalţi orice urmă de umanitate. Acolo, ceva, cât de cât. Pentru că îndrăgostiţii îşi permit porcării pe care niciun om normal nu le-ar face vreodată.
Tind să cred uneori că pot lăsa riduri în viaţa cuiva, şi ajung să se întâmple inversul. E lege deja să mă spînzur de destinele oamenilor din jurul meu. Fără să vreau. Mă lovesc fără să ştiu, ca un orb. Unul surd. Unul care nu poate spune cât de mult doare.Mă scârbesc jegurile de oameni din jurul meu. Felul în care caută motive să se trezească în fiecare dimineaţă şi nu găsesc nimic mai bun decât colţul patului în care dorm şi de care se lovesc înainte de duş. Mi-e scârbă de privirile lor. De cum vorbesc.
Jur că uneori înjur mai frumos decât vorbesc ăştia. Mi-am promis mie însumi să nu fiu unul dintre ei. M-am autocenzurat.
Când te-am cunoscut, te-am pus acolo, pe peretele cu flegme. Te scrurgeai încet şi-ţi îndeplineai rolul perfect: preferam să rămân indiferentă şi să nu mă uit niciodată la tine. Exact ca o flegmă pe un geam. Sau ca un gunoi sub pat, dacă te deranjează imaginea. Unul la care preferi să nu te uiţi ca să nu te deranjeze. Ca să nu te simţi tu, la rândul tău, murdar. Făceai acelaşi lucru cu mine, ştiu.
Apoi ai încetat să mai fii acolo. Erai aici.M-am îndrăgostit de sufletul tău, de mintea ta. Şi atât. M-am oprit la atât. N-am avut niciodată aşteptări la mai multe.La mai multe decât mi-ai spus chiar tu. Nu e prima dată când mă îndrăgostesc. Şi nici prima dată când repet acelaşi ciclu: mă aştept ca un om să îşi ţină promisiunile.
Sunt uşor idealistă. Nu vreau să ai dubii, deşi se presupune că e normal să le ai. Nu, nu e normal. Nu aici.Am lăsat cu ocazia asta trenurile din viaţa mea şi m-am întors la pământ.
Am început să merg, de data asta cu propriile picioare distanţele. Am refuzat alţi pereţi decât cei ai acoperişului meu. Ca de fiecare dată, m-am trezit fără casă. Fără ceva solid, pe scurt. Am raşchetat lumea din rădăcini şi tu ai venit să-mi spui că vei fi acolo până la ultima aşchie.
Deci am început să te percep ca parte din întreg planul meu quasi-anarhist. Plan în care tu erai o bază. Şi eu cealaltă.
Am făcut streaptease de sentimente prin baruri, prin camere, prin staţii de metrou şi dracu' mai ştie pe unde.Am peticit ce era de peticit în mine, de la plecarea lui Blue, a lui Blue, a lui Blue şi , mai ales, a lui Blue. Ultimul. Mi-am promis, în secret, că într-o zi voi face pe asistenta cu tine şi că voi avea grijă de sufletul tău. Străzile cu tine sunt străzi. Oraşul e mai oraş şi noaptea e cea mai cruntă zi. O imagine apocaliptică. Şi apoi constat că mă scurg.
Că sunt pe tine ca un lichid, sunt curvă şi nebună lângă tine. Sunt o flegmă de om când vine vorba să te iubesc.Mă dor distanţele de tine ca dracu'. Şi de data asta distanţa presupune câteva ore noaptea. Mă întorc în somn.
Refuz să te înjur ca pe ultimul om.
Refuz să-ţi dau puli şi pizde şi morţi în cârcă.
Stai dracului cuminte.
Lasă-mă să cred că nu eşti uniform.

12 păreri geniale:

Schite spunea...

inca ii simti lipsa:(

CAFEAUA spunea...

nu stiu

Anonim spunea...

te lasi asteptata, cafea
frumos scris

Anonim spunea...

sol-la-si-do-re-mi-#fa-sol

CAFEAUA spunea...

sol-re-re-la-sol-do.

Sandu Anca-Ioana spunea...

Frumos tare...
Mai! Ce zici, ne vedem saptamana asta?

Anonim spunea...

mi.

CAFEAUA spunea...

@ anca:
sigur. imi dai din nou numarul tau *imi lasi un offline*, te sun si gata.
stabilim. :D

D i a n a spunea...

Esti un pui de geniu ! <3

CAFEAUA spunea...

mulţumesc:) tu eşti prima dată pe aici. te mai aştept:)

Anonim spunea...

Stii, imi place tare cum scrii...
mr.T

CAFEAUA spunea...

multumesc:)

top