Fără semnal

E mai greu să-mi scriu după toate zilele astea. Sau după toate zilele celelalte. Cumva, o dată ce crezi cu tărie că ţi-ai cunoscut jumătatea pare să nu mai ai nevoie de lucruri care obişnuiau să te întregească puţin cu câte puţin. Adică, o perioadă bună de timp n-am avut decât asta.
În prima zi, cea în care ne-am cunoscut, reuşisem să duc la bun sfârşit un somn de fix 32 de minute. Nu mai dormisem ca lumea de nopţi întregi, mă obosiseră luminile, reclamele, străzile.
De atunci , din secunda în care te-am văzut, am simţit că pot duce încă puţin. Încă mai mult.
Dar tu refuzi să crezi, prins în tiparele lumii de beton, refuzi să vezi şi nu înţeleg de ce dracu' mă simt blestemată să îmi fie compromise toate eventualele suflete-pereche.
Pentru tine înţepenesc de frig scriindu-ţi smsu-ri în ploaie.
Pentru tine duc dureri de cap, de ovare şi picioare cu cea mai rafinată seninătate. Pentru noi doi eram dispusă să păstrez copilul ăla pe care nu mi-a fost dat să-l am. Pentru el aş fi făcut orice, pentru că era o continuare din tine. Şi tu nu vezi. Crezi că e uşor aici, că nu rămân cicatrici, că sunt doar cuvinte, ciclice, motorizate.
Că spun lucruri doar de dragul universal de a mă auzi vorbind. Ţine minte, unii îşi opresc propoziţiile pentru că " e penibil" să mai spui ceea ce simţi. E penibil să iubeşti, să duci dorul. E penibil, într-un final, să ai suflet şi să arăţi că nu eşti un bou nenorocit. Şi nu ştiu unde am mai auzit asta, poate în capul meu, pentru că mi-am repetat-o de prea multe ori. Sau poate vreun spot publicitar, vreun scriitor nebun a întipărit-o cândva în mintea mea.
E penibil să fii uman pentru că arăţi că poţi fi rănit. Arăţi că poţi să cazi din când în când. Şi nu mai contează că te ridici. Nu mai contează decât noroiul cu urme de rahat de câine pe care e posibil să-l fi înghiţit în căderea asta.
E pebibil să arâţi că poţi. Şi când eşti mândru de sufletul tău, fie el şi peticit, tot ce dai din tine construieşte pereţi de sanatoriu, nicidecum porţi sau ieşiri.
"Femeia oricum se plânge". " Femeia e făcută să facă muie şi să gătească. Apoi să plângă puţin"
"Femeia e creeată să plângă"-am citit eu când eram mică într-o poezie religioasă. M-am scârbit de lacrimi atunci şi am refuzat să mă plâng. Dar am scris, a fost cel mai mare păcat. Am scris, şi oamenii au aflat că am goluri.
Pentru tine mănânc de cinci ori pe zi. Ca să pun nişte kilograme pe mine şi să nu mă mai facă rudele obişnuite cu grăsimea "slăbănoagă". Ca să-mi şterg şi eu amintirile în care femeile împăienjenite de standarde stupide de frumuseţe erau geloase pe metabolismul meu infect.
Mi-e scârbă. De femeile care nu recunosc nici măcar pentru ele că le place pula şi fac pe minorosiţele. Alea ajung primele să şi-o tragă în primul boschete din cel mai jegos bloc de la Piaţa Romană. Mi-e scârbă de mine, bă, că nici nu mai ştiu cum să-ţi spun, pentru că sunt penibilă.
Din când în când îţi spun cele două cuvinte, vorba cântecului, şi tu-mi răspunzi de parcă nu m-ai auzit nicio clipă. De parcă eu urlu la tine, şi tu la mine declaraţii expirate şi niciunul nu înţelege că acum nici nu mai au rost cuvintele.
"Băgami-aş pula în ele de filme americane, cu replicile lor de căcat şi iubiri perfecte trase la indigo". Asta ai spus tu după patru zile de când ne cunoşteam. Ne iubeam înca de pe atunci ciudat de frumos.
Şunt penibilă şi mi-e scârbă de mine. Pentru că mi-am dorit un inel de Crăciun şi tu voiai să-mi iei un telefon. E primul meu Crăciun în familie totuşi, familia aia, pe care am continuat să o aştept si să nu vină nicicând.
Uite aşa, Bă, Iubitule, sunt penibilă că am suflet şi mi-e dor de tine când lipseşti două ore. Când simt pereţii goi, şi patul cu saltele tari că-mi rup spatele. Sunt un suflet toată, ceea ce înseamnă că sunt de cea mai joasă speţă când spun tuturor că eşti jumătatea mea şi-mi răspund "se vede şi fără s-o zici".
Sunt umană, Iubitule. Mai clachez din când în când, în cele 8 ore în care eşti la muncă. Uite-mă că scriu porcarii sensibile şi plâng, bă, să mă ia dracu'! Ăla cu coarne.
Iartă-mă. Sunt femeie. Cică noi avem licenţă în momente din astea.
Penibile.

7 păreri geniale:

Liviu spunea...

citind am inceput sa aud sunete din Wagner, dar nu din Tristan, ci din Walkirii, dar dincolo de furie, presimt o colosala senzualitate

Sandu Anca-Ioana spunea...

Te-am visat acum două nopţi

Sissis spunea...

eu ma consider feminina si categoric nu plang non-stop,app imi place cum scrii

CarmenPunkGirl spunea...

"e penibil sa iubesti" > dar ne dam seama abia dupa ce iubim. cat iubim suntem prea ametiti ca sa observam asta.

Goda spunea...

Plansul te ajuta sa te descarci, dar nu e tot timpul o solutie. Imi place cum scri :)

Den spunea...

Am intrat la tine intamplator si, trecand peste realitatea ta din spatele cuvintelor, am gasit un articol extrem de bine scris, cu multa esenta.

ana spunea...

vai ,superb :) iti induce o stare..

top