Uter demo


Puteam să mor în noaptea asta. O simţeam. Mă vedeam deja mergând pe cine-ştie-ce stradă din Bucureşti, una întunecată, bineînţeles, cu frigul de afară curgându-mi prin oase;
Urmărită de cine-ştie-ce beţiv pervers, cerşetor şi nefutut de 12 ani de zile;mă vedeam deja cu un cuţit undeva în coaste, a doua sau a treia din stânga pentru că nu am acceptat să-i dau trei lei să-şi ia o ţigară sau pentru că nu am vrut să-i pun mâna pe pulă şi să i-io frec.
Stăteam la metrou, aşteptam ultimele vuituri şi zgomote de oameni normali şi mă gândeam că nimeni nu va şti, nu va citi vreodată despre iubirea asta, pe care prietenii spun că e anormal de nebunească şi pe care ţi-o dau ca pe o flegmă de vreo nu ştiu câţi ani de zile. Nu te gândi că e vreo metaforă nepotrivită. Între noi e mai mult decât iubirea clasică de facultate sau de peste 34 de ani, e mai mult decât o iubire curată, e genul ăla pe care nu-l poţi descrie prea mult în cuvinte pentru că nu ştii propoziţii pentru aşa ceva.
Ca un nou născut, care ţine minte cuvinte din viaţa anterioară şi din burta mamei, dar care nu mai ştie să le spună, dar simte că trebuie să ţipe.
Într-un final m-am decis să schimb cursul destinului meu, ăla în care urma să mai trăiesc cel mult 40 de minute. Am învârtit în buzunar cheile de rezervă de la apartamentul tău şi m-am decis.
O să-ţi parazitez casa pentru prima oară.
Am mai fost acolo, bineînţeles. Dar întotdeauna cu tine.
Am luat metroul din sensul celălalt, mi se duseseră călătoriile pe cartelă aşa că am trecut fraudulos pe scările rulante şi îţi spun sincer: simţeam cum trece sângele prin mine. Am tipul de viaţă alertă, deci nişte scări nu ar fi ceva nemaipomenit sau vreo aventură extraordinară. Dar senzaţia aia, că dacă nu fac asta acum voi trăi pentru ultima dată mă făcea să simt totul la un alt nivel. În fine. Mi-am luat locul pe scaunul cel mai curat şi singurul liber, în jurul meu oameni tăcuţi şi cuminţi mă priveau ca pe o femeie fugară, bătută de bărbatu' ei cu 10 minute înainte.
Străzile până la tine au fost aşa cum le ştiu de fiecare dată: reci şi familiare, frumoase şi goale ca o femeie în dimineaţa de după.
În faţa blocului tău mă gândeam că sunt în sfârşit acasă şi nu-mi trecea prin minte decât imaginea patului nostru, ăla în care am facut sex în cele mai nebuneşti poziţii şi în care voiam doar să dorm.
Am deschis uşa încet, de parcă mă aşteptam ca cineva să sară de pe partea cealaltă nervos că-i stric somul, dar era doar scara blocului. Niciun cerşetor, nicio sticlă spartă. Am închis-o uşor, am urcat scările,aveam liftul la dispoziţie dar...
Când am ajuns în faţa apartamentului aproape că aveam lacrimi în ochi. Mi-am dat seama brusc: tu nu eşti acasă. N-o să te găsesc în bucătărie. N-o să te găsesc în cameră, nici măcar în baie la duş n-o să fii. Ţi-am văzut adidaşii aşezaţi alandala de colo în colo, din care o pereche anume lipsea. Am zâmbit, evident. Holul, bucătăria unde, nu ştiu de ce, am aprins lumina şi m-am uitat curioasă. Camera ta. Ferestrele, hainele tale quasiîmpachetate pe unul dintre fotolii. Ameţeam. Mă dezbrăcam. Paltonul, eşarfa, bluza, blugii, pantofii, dessurile. Le-am lăsat pe jos, de parcă urma să fac un păcat. Patul era deja făcut, mototolit de tine-ai lăsat totul în grabă şi ai plecat dimneaţă.
Apoi linişte.
Două ore şi tot nu puteam închide un ochi. Mă întrebam unde eşti, ce faci. Mă răsuceam în pat de parcă eram în chinurile unei naşteri. Nu ştiu exact ce năşteam. Cui sau la ce anume dădeam viaţă.
Liniştea aia care te încojoară mereu era prezentă şi aici, în lumea ta. M-am ridicat şi am aprins lumina. Veiozele de lângă pat palpau orbeşte în ochii mei.
Le-am stins şi le-am reaprins de zeci de ori. Mă sufocau pereţii unei camere din care tu lipseai. Mă durea tencuiala lor, varul de pe ele, deşi nu mă cheamă Ana. Nici măcar vreo verişoară Ana n-am. Nici măcar vreo mătuşă. Cu toate astea, mă dureau pereţii. Nu ştiam de ce eram acolo. De ce teama bruscă de propriul cămin. De ce nu am înfruntat noaptea din cartierul meu ca de fiecare dată şi am venit aici. Mă simţeam penibilă, copilă, idioată, naivă. Apoi am auzit chei în uşă.
Instinctiv, muschii mi s-au contractat ca să mă ridic. Dar am rămas. Am stins veioza ultima dată, am tras pătura pe mine. Auzeam paşii tăi. Am închis ochii, ca în faţa unui lucru de care îţi e teamă. Când ai intrat în cameră m-am prefăcut că dorm. Am simţit lumina aprinsă apoi stinsă brusc: m-ai văzut dormind. Te auzeam cum îţi dai jos cureaua, pantalonii. Patul curbându-se după tine. Pula ta în spatele meu şi mâinile tale pe frunte.
Mă sărutai, o mână îţi aluneca printre picioarele mele. Îmi frecai pizda încet. M-am ridicat şi m-ai sărutat. Pula ta erectă şi piza mea udă. Cuvinte triviale, care oricum nu pot descrie vreodată brutalitatea dintre noi doi. Pasiunea. Iubirea.
Nici nu ştiu cum m-am trezit dimneaţă. Eram singură în cameră. Nici urmă de tine, niciun semn că ai fi trecut vreun moment pe acolo cu câteva ore înainte. Buimacă m-am îndreptat către baie. Îmi era rău. Îmi venea să vomit, ameţeam. Simţeam dorul de tine şi era groaznic să ştiu că n-ai fi fost vreo clipă lângă mine în noaptea asta.
În care urma să mor. În care era scris să fiu înjunghiată ca un porc pe o stradă jegoasă din capitală. Descoperită la şapte ale dimineţii de vreun măturător obosit, uşor necrofil.
Mi-am verificat telefonul şi am constatat îngrozită
Că nu e deloc ziua în care am supravieţuit morţii.
E dimineaţa pe care o visasem cu o noapte în urmă.

10 păreri geniale:

Blue spunea...

Imi place cum ma simt citindu-te,e ceva de care nu ma pot lipsi.

Anonim spunea...

proza de atomsfera! nice!

Lamaitza spunea...

O poveste de dimineață perfectă. Mă rog, eu una așa am savurat-o.

Mademoiselle spunea...

nu ştiu cum dar tu reuşeşti să mă deconectezi de realitate..

FreziaViridis spunea...

El a fost acolo...tu ai simtit....tu stii...si asta conteaza cel mai mult...:)

CAFEAUA spunea...

@Blue:
Imi place ca nu te poti lipsi de mine, e fantastic. Multumesc.

CAFEAUA spunea...

@ Anonim:
da, proza de atmosfera se numeste genul, daca poate fi incadrat intr-un gen.
Prefer sa nu fac asta:)
te mai astept.
Poate pui si un nume, sa nu fi doar un anonim.

CAFEAUA spunea...

@Lamaitza:
nu stiu cat de perfecta. Daca iei in considerare prima si ultima parte nu stiu ce sa zic..da' poate esti mai dark (puncte pentru asta) si ai altfel de dimineti. :D

CAFEAUA spunea...

@Mademoiselle:
nici nu stii cat imi salta inima de bucurie cand vad ca mai sunt persoane care nu se lasa intimidati de lungimea textului de pe ecran si chiar citesc.
Pentru asta va multumesc. Deconnectez sau nu de realitate..asta nu stiu inca. E foarte ok daca ajunge undeva la suflet. Super. Merci mult:)!

CAFEAUA spunea...

@FreziaViridis:
da, a fost. e acolo in fiecare noapte de la o vreme incoace. E omul meu. Stii cum se zice, ca e sufletul tau pereche. Ei bine, aici nu e asa.
Mi-as vinde sufletul pentru el:)
hehe, dar asta e mai putin important. Pe tine te mai astept pe aici:D

top