Din titlul ăsta,trenurile

Eu nici măcar nu vreau să pleci, Blue. În viaţa mea, oamenii intră ca nişte trenuri, fac mult zgomot şi lasă praf în urmă. Şi eu nu mai vreau să pleci. Azi, când stăteam în braţele tale, simţeam şinele de tren cum se mişca sub mine, cum se învârt şi cum pe mine mă dor tălpile şi ard. La propriu ardeam.

Mi-e teamă că într-o zi n-o să te mai găsesc. Sau că nu o să te mai caut. Nicăieri nu găsim nimic, din cauza asta căutăm mereu. Eu nu mai vreau Blue. Nu mai pot. Nu mai am chef să pot. Nu mă mai duc picioarele, nu mai pot alerga după tine până la capătul lumii, aşa cum promisesem cândva că voi face numai ca să te găsesc. Ai milă de tălpile mele arse de şine şi stai aici. Trenurile către Rusia pleacă şi mâine, Blue. Trenurile astea pleacă mereu. Stai cu mine.

Până la urmă, trenul rămâne cea mai proastă metaforă a vieţii. Trenurile apucă să vadă locuri măcar, păstrează în ele timpul şi-l păcălesc cu distanţele. În viaţa asta de căcat, oamenii au ştiut să promită. Toţi oamenii ştiu asta. Spre deosebire de trenuri, niciunul nu a ştiut cum e să nu îşi încalce promisiunile. Niciunul. Mie mi-a rămas vocea ta, dintr-un număr de telefon cu prefix ciudat, buzele tale şi certitudinea că de data asta nu mai vreau să pleci nici măcar până la magazinul din colţ.

Am pierdut tălpile, oasele, nu vreau să-mi pierd capul. În niciun caz acum, în niciun caz aşa, smuls de trenuri şi de şine. Oasele, coastele, sternul îşi mişcă scânteile, toate ard, Blue, nu mă lăsa să-mi pierd capul. Ţine ce a mai rămas din mine strâns. Blue, nu mă lasa să mă pierzi când te pierd.

Trist verb „a pierde”. Întotdeauna subestimat.

Am plecat prea departe, şi eu..eu ma îndrăgostesc mereu de distanţe. Din cauza asta trenurile mă urăsc, pentru că ele scurtează distanţele. Ele întârzie întotdeauna îndeajuns de mult încât eu să văd o posibilă distanţă între sufletele noastre, Blue.

Paradoxul e că azi nu mai am nimic. Sunt înţepenită undeva între momentul sărutului nostru din gară şi plecarea ta acasă, Blue. Continuuă nemişcare.

O fotografie sinistră, în care doi oameni deşiraţi stau înlănţuiţi. El o strânge pe ea în braţe, deasupra unor şini de tren din care ies scântei. O fotografie atât de ciudată încât,

Toţi cei care au privit-o au jurat că

El o aruncă pe ea în faţa unui tren iar ea

Se agaţă de el cu disperare.


This is the most beautiful day of my life

Iubitule

Se spune că atunci când ochii îţi zâmbesc eşti cu adevărat fericit

E adevărat.

E minciună.

E

Ziua

Aia pe care am urât-o din toteauna pentru că întârzia

E cea mai urâtă zi pentru că are

doar 24 de ore

Ciudat că eu , când sunt fericită

Plâng râzând.


Azi a fost cea mai frumoasă şi dureroasă zi din viaţa mea.




Haş


Ai ceva în piept. De fiecare dată prinde viaţă, ca o pasăre uriaşă ale cărei aripi ies direct dintre coastele tale, îşi face loc cu ciocul şi ghearele.

Urlă din interiorul tău.

E sentimentul ăla de disperare cruntă şi fericire în acelaşi timp, în care te întrebi ce mama dracului faci deşi eşti convins că niciodată nu ai fost mai sigur...Nu încerc să-ţi explic iubirea, nici teama, încerc să mă explic.

Ştii, în ultima vreme lumea nu e aceaşi. Totul se învâteşte, plăteşte. E ca şi cum întreaga viaţă am construit o schiţă şi peste noapte sunt mii de alte schele şi etaje de adăugat, scări de urcat şi mii de alte etaje de căzut.

Mai ales de căzut.

Copiii nu învaţă niciodată cum e să meargă până nu cad de vreo două-trei ori, şi ştii că e adevărat. Noi nu mai suntem copii, nici măcar oameni nu mai suntem.

Suntem undeva la limite, alegând în care parte ne vom lipi oasele pentru următorii 34 de ani. Undeva unde se cântăresc organele, maţele, cuvintele spuse în ură. Undeva unde noi, la rândul nostru vom ajunge, vom trage la răspundere şi vom ţipa furioşi nu pe greşelile lor, ci pe greşelile noastre.

Ai ceva în piept. E de mărimea unui ceas, puţin mai mare, un ceas deşteptător. Ticăie secundele, zi şi noapte, aproape de neoprit. Ca o uriaşă inimă. Dar ştii şi tu că , undeva în trecut, oamenii au pierdut inimile şi le-au înlocuit cu mecanisme de timp. Unii, mai visători, ţin clepsidre şi le întorc manual. Din cauza asta găseşti mereu nisip pe hainele lor.

Orice ai face sau spune, ei rămân lângă tine. Oricât ai încerca să-i uiţi sau renegi. Oricât de mult i-ai dezlipi de tine. Ei rămân mereu acolo şi sunt cu siguranţă cei mai scârboşi paraziţi. Ştiai că toate coşmarurile tale se învârt în jurul unor persoane pe care le-ai văzut o singură dată în viaţă, aşa cum ştiai că cele mai fumoase amintiri se nasc din memoria unor vremuri legate de alti oameni. Cum te consumă sau te găsesc.

Ai ceva în piept, nu încerca să-l love-şti... Aici ţi-ai pierdut timpul. Între zidurile, spaţiul ăsta. Problema cu timpul e că niciodată nu poate fi găsit. Deci deşi aici l-ai pierdut, nu îl vei redobândi prea curând. Niciodată nenorocitul nu te lasă să câştigi, mereu se aşează deasupra ta şi îşi zbate nelămuririle prin ochii tăi, părul tău. Unghiile tale. Odată cu timpul se aşează câte un strat de vopsea.

(Din cauza asta tind să cred că vopseaua e noul tip de praf.)

Au trecut anii, şi se zice că e firesc. Ei bine, lucrurile fireşti ne sperie cel mai tare. Aşa cum ne omoară gândul că nu putem pleca oricând, şi nici nu ne putem întoarce sau ajunge când vrem.

Verde, albastru, gri, negru. Anotimpurile au clipit prin ochii noştri. Iubirile se caută mereu în buzunarele altcuiva. Tragem vopseaua peste timp, lumea peste reguli şi cortina peste noi.

Le iubesc şi urăsc în acelaşi timp. Chit că îmi doresc sau nu, vor rămâne cu mine, ca nişte fantome albe, lungi şi necunoscute.

Ai ceva în piept, şi cred că e din cauza mea. Hai să stergem vopseaua de pe amintiri, cu o spatulă şi multă acetonă.

Atelofobia


Promite-mi că din spatele meu vor creşte aripi. Şi dacă totuşi nu vor creşte, desenează-mi tu, cu pixul, două-trei păsări.

Să le simt cum se zbat acolo, pe omoplaţii mei, pe coloana mea, pe pielea mea, prinse de corpul meu până la dezlipirea lor de lume.

Cinci minute măcar, să fiu gravitaţia care le împiedică să-şi folosească aripile.

20:11


Aveam prea puţini ani când s-a hotărât că nu ar trebui să exist. Din toate greşelile ei, eu eram cea mai mare. Eu la rândul meu năşteam un milion de probleme.

Eu eram ceea ce nu şi-a dorit nicio secundă. Niciuna. În locul meu, a murit ea. Ea a dat vina pe mine, eu am dat vina pe destin.

Am rămas cu el. Am învăţat să exist. Am învăţat să omor aerul în plămâni, am învăţat tot ceea ce învaţă orice copil. Am desenat, scris, citit, mi-am cunoscut cea mai bună prietenă.

Anii au trecut , aşa cum se spune că-i firesc. Niciodată nu am simţit. Nimic. Aşa cum am simţit în noaptea aia. Noaptea aia, în care el a hotărât că a trăit destul. Că a îndurat destule pe pământ, că a plătit prea multe datorii la guvern, că a consumat prea mult, a fumat prea mult, a fost destul timp pentru mine. Prea tânăr, spun mulţi. Ei dau vina pe destin. Eu dau vina pe Dumnezeu.

Am rămas cu mine, cu cărţile şi cu o a doua Ea. Una pe care poate nu mi-aş fi dorit-o. Una pe care am meritat-o. Am meritat toate nopţile, toate propoziţiile.

Am cunoscut copii trişti, orbi, muţi. Am învăţat să înjur. Din suflet, din sictir, din inimă. Din creier, cu flegme verbale, cu multă ură. Am învăţat sa fiu duală. Să nu spun niciodată ce simt. Niciodată cum aş vrea să fie. Am dat întotdeauna vina pe societate.

Din toţi cei care au trecut prin viaţa mea, nu există unul care să nu îmi fi rămas în suflet.

Ca nişte cicatrici, din care îmi trag seva.

Fumează mult, toţi au fumat. Mi-au fumat minţile. Am dus lângă mine destinul unui om pe care nu ar fi trebuit vreodată să-l cunosc. Am dus lângă mine dragostea de iubire. Amintirea ei. Când l-am cunoscut prima dată, eram un aproape-copil. Niciodată nu am crezut că viaţa e ceva gratis. Adică. Uită-te în jurul tău. Le plăteşti pe toate. Când l-am iubit prima dată, habar-n-aveam că se numeşte iubire. Poate nici nu ar fi trebuit să ştiu vreodată. Iubirea înseamnă distrugere. Ei dau vina pe celălalt. Eu dau vina pe destin.

Din al doilea, al treilea, oamenii care niciodată nu ar fi trebuit să fie aici. Şi vorbesc despre oamenii care au fost cu adevărat în viaţa asta. Un om care te doare pentru două săptămâni nu te doare decât jumătate de timp după, poate mai puţin. Din ei am învăţat că timpul înseamnă întotdeauna uitare.

Uitarea e rezultatul acţiunilor-eşec. Uitarea e ceea ce nu vrem niciodată. Dacă tot ce am face ar fi bun, cu siguranţă nu am vrea să uităm nimic. Eu nu am făcut mai nimic bun. Am supravieţuit. Şi totuşi, nu pot uita nimic.

Tu dai vina pe memorie, eu dau vina pe Dumnezeu.

Cuvintele pe care le-am scuipat din mine, cuvinte-regret, pe ele nu le-am întors niciodată. Am înjurat de fix atâtea ori de cât am fost înjurată. Am lovit în dinţi de fiecare dată când m-am simţit lovită. Ţine minte, lumea asta se învârte după aceleaşi cuvinte:

ochi pentru ochi şi....

Am fost omul pe care nu aş vrea să-l cunosc niciodată. Încă nu văd limite între doi oameni. Poate doar imaginaţia. Am iubit ca o târâtură, ca o târfă, ca o sfântă, ca un copil, ca un adult. Am iubit pentru că am vrut să simt. Când nu mai vreau, îmi opresc sentimentele. Da, se poate, nu te mai complace. În lumea asta de betoane totul se poate.

Mulţi se cacă pe ei şi nu recunosc. Mulţi îşi plâng de milă şi dau vina pe părinţi, familie, vecini. În blocul de vis-a-vis, întotdeauna altcineva dă vina pe ei.

După atâţia ani, sunt încă eu. Identitatea mea e încă în picioare, ar trebui să fiu fericită?

Da. În lumea asta mulţi îşi pierd identitatea urmând acelaşi traseu. Prea mulţi. În căcatul ăsta de lume să te bucuri când ieşi puţin din rând.

Uita-te in jurul tău. Regretele tale îţi conturează grimasele. Eşti exact ce trebuie, eşti imaginea ta. Îţi duci viaţa pe picioare, ca ultimul ratat. Plăteşti rate, respiri prin pereţi.

Tu dai vina pe sistem.

Eu dau vina pe tine.



Aproape mental


Din acele şiruri de noduri se ştiu doar vreo patru. ( Mi-am imaginat nopţile turtite în plămânii tăi, femeie.)

Sub semnul nodului stăm cu toţii strânşi pe lume. Uite, întreaga planetă e un nod uriaş, turtit de cerul ăsta....

Chiar şi noi suntem noduri unul în celălalt, uite.

Până şi sânii tăi sunt noduri peste noduri,

şi ochii sunt noduri, şi inima...


Ştii şi tu că nu toate poveştile încep noaptea. Ştii şi tu, că nopţile sunt continuări ale poveştilor de iubire. Orice poveste continuă cu o noapte, peste care se trag perdele şi dressuri, peste care se vine cu machiaj , rimmel şi pantofi cu tocuri înalte. Orice continuare se dezbracă pentru coaste şi din coaste. Din interiorul corpului lumea se dezbracă de corp.

O să fumez lângă tine ţigări din alea scumpe. Cu cât te îmbolnăvesc mai tare, cu atât sunt mai scumpe, lumea asta costă sănătate. Sănătatea costă la rândul ei o altă sănătate, aia mintală. Tu mă dori. Orice trup devine drog când se trage în interior. Respiraţia devine toxică pe mucegai. Plămânii tăi sunt mucegăiţi, Aproape-Zidule.

Uite, până şi tu eşti un nod. Te înnozi tot mai mult de mine.


top