Contra-timp

Cu Blue am rămas şi după, deşi mi-am jurat că voi renunţa la el. " Niciodată să nu spui niciodată" lua întorsături straşnic de ciudate acum. Ştiam că nu făceam altceva decât să amân momentul de durere. Cu toate astea, continuam, convinsă că momentul ăla e supraestimat.

Era joi după-amiaza când am ajuns în apartamentul lui. Nu era deloc aşa cum îmi imaginam, şi nu mă refer la apartament, ci la fază în sine. Mă simţeam cumva străină de locul ăla. Dar am dat la o parte totul şi am intrat. Am intrat mai degrabă în viaţa lui, nu în apartament. Am văzut hainele aruncate pe pat, husa laptopului, sutele de fire întinse pe jos. Proiectele, desenele, schiţele, lucrarea de licenţă, calculele. Vedeam mai mult decât simple obiecte, vedeam viaţa lui Blue din ultimii 26 de ani petrecuţi, evident, fără mine. O alta s-ar fi simţit copleşită de toate. O alta însă nici nu ar fi venit aici. Ar fi renunţat. Râdeam amândoi. El îşi cerea scuze pentru dezordine, eu îl vedeam confortabil cu toate. Mai râdeam şi pentru că nu era atât de dezordine precum îmi imaginam cândva camera lui Blue. Am văzut cămăşile, tricourile şi nu înţelegeam de ce îmi arată astea. M-a întrebat dacă vreau cafea, apoi a râs, ca şi cum cafeaua era o glumă bună când venea vorba despre mine. Mă privea fix, zâmbind, aştepta un fel de răspuns. Tu vrei? Deja simţeam un nod în gât. Ştiam că nu mai era de ceva vreme un joc sau doar o poveste pentru că jocurile se termină când pierzi,şi poveştile se termină când toată lumea câştigă. De data asta viaţa bătea orice final. Ştiam că acum va începe ce altă dată aş fi vrut să înceapă, dar de care acum mă temeam. La dracu. La dracu ce? Nimic.

Venise cu cafea pentru mine şi gin pentru el. Am vorbit despre peşti o perioadă, despre cerceii mei cu papagali coloraţi, păsări, oameni. Şi mă îndrăgosteam de el. Îmi muşcam buzele des, pe cea de jos mai ales. Stăteam picior peste picior şi glezna mea atingea piciorul lui. Am pus cafeaua deoparte şi vorbeam în continuare, cu piciorul mângâindu-l pe coapse în tot timpul ăsta. Nu schiţa niciun gest, nimic nu trăda că ar trebui să continui, dar nici că ar trebui să mă opresc. Pe Dumnezeu trebuie să-l chemi în genunchi când uită de tine- mi-am zis. Aveam nevoie de el. Îmi lipsise atât de mult încât aş fi dat orice să-l am. M-am aşezat peste el şi a zâmbit de parcă aştepta asta de ceva vreme. Îl simţeam tare sub mine. Pe Blue. Era un sentiment ciudat să ştiu că de data asta e chiar el. L-am sărutat. Mai întai gâtul, apoi bărbia. Apoi buza de jos şi în cele din urmă sărutul în sine. Îl mângaiam pe spate. Îl trăgeam deja în mine, deşi era încă acolo. Blue nu săruta bine, nici foarte bine. Nu săruta pasional, nici cuminte. Blue săruta nebuneşte. Perfect.

De unde ştii tu ce e corect. Şi ce nu. Cum poţi judeca oamenii când tot ceea ce facem e un păcat? Minţim, corupem, futem, ne naştem sau îi naştem pe alţii, după caz. Toată viaţa e o serie de păcate. De la momentul naşterii, până la cel ar morţii. Iubirea e cel mai mare păcat. Regretul e cea mai dură spovedanie. De unde ştii tu că iubirea asta e bolnavă?

Eu cred că ne iubim în contra-timp. Mai mereu cu oamenii nepotriviţi. Haide măcar o dată să iubim pe cine trebuie. Blue.

Realitate

Iniţial, povestea asta era despre Blue. Despre cum l-am cunoscut, absolut întâmplător, într-un tren. Despre cum am vorbit, absolut fasccinaţi unul de celălalt.Despre cum am aflat că există genul ăla de atracţie care te face să nu dormi o noapte întreagă.

Iniţial, povestea asta era una în care eu sfârşeam cu scrisul, pentru că mi-aş fi dedicat zilele lui. Adevărul e că Blue m-a făcut să zâmbesc aşa cum nu am mai făcut-o de extraordiar de mult timp, adică din suflet. Şi ştii genul ăla de oameni, despre care ai un sentiment bun, el era mai mult de atât.

Povestea asta, în schimb, nu e despre cum am aflat că Blue pleacă în Norvegia, undeva luna viitoare. Nici despre cum am aflat că nu pleacă singur.

Nu. Blue nu e personajul meu.

Personajul meu e cel cu care am vorbit după despre toate astea. Cel care mi-a explicat că există oameni care se potrivesc perfect. Mai bine decât orice piese de puzzle. Decât orice magneţi, sau orice culori. Există oameni care sunt făcuţi unul pentru celălalt, pur şi simplu, dar care...

Dar care, dacă nu se cunosc la timpul potrivit, nu sunt, pur şi simplu, meniţi să fie.

Cel despre care vorbesc în realitate e omul care m-a susţinut prin a nu fi ceea ce sunt eu. Prin a nu fi tiparul pe care cumva îl căutam. Cel despre care scriu este el însuşi mai mult decât o lume. Cel care a susţinut că îmi e suflet-pereche.


Uneori, uneori oamenii sunt făcuţi unul pentru celălalt, Blue. Dar nu sunt şi făcuţi să fie împreună.





top