Lucruri pe care nu le ştim


E ca şi cum întreaga mea viaţă mi-am petrecut-o alături de tine deşi. Deşi nu-mi amintesc concret să te fi simţit lângă mine. Aş fi vrut să mă ţii de mână sau să mă înveţi să merg. Aş fi vrut să mă înveţi să vorbesc. Să-ţi pot spune mamă şi tată în acelaşi timp. Să nu fi nevoit să dispari vreodată, aşa cum au făcut-o ei. Să fii lângă mine în prima zi de şcoală. Sau în prima zi de liceu. Ţin minte betonul, Blue. Ţin minte liceul, marmura, ţin minte bicicleta pe care n-am putut merge când aveam 11 ani. Ţin minte gustul pământului şi cum am căzut. Am încă vânătăi pe spate, de la bicicletă. Sunt acolo. Văd iarba şi cerul. Mă doare spatele, mă doare piciorul. Îmi văd prietenii care se strâng pe lângă mine, râzând şi râd şi eu, Blue. Am impresia că eşti lângă mine. Văd totul de la început, ca un film cu secvenţe blurate, numai că de data asta văd totul lângă tine. Tu ai întins mâna să mă ridici.

Tu n-ai fost niciodată acolo. Aş fi vrut să mă ţii în braţe la filmul ăsta. Să plâng cu tine, să-mi mângâi părul. Să-mi zici că-s un copil amărât. Îmi doream să citesc lângă tine. Să-ţi scriu. Să te desenez. Să te iubesc. Te-am iubit dintotdeauna, ca pe cea mai difuză amintire. Te văd la primul sărut, la 9 ani. Te sărut cu ochii închişi. Mă grăbesc. Ştiu doar cum ar trebui să se sărute oamenii mari. Ştiu doar cum voi săruta eu.

Te beau la 14 ani în barul din centru. Eşti prima bere. Eşti amar, lichid, pervers. Întrii în mine, în gura mea. Îţi păstrez încă o parte la brăţară-cheiţa cu care te-am deschis. Prima mea bere.

Eşti tata. Mă ţii în braţe când afară plouă şi pisica pe care o aruncasem pe geam mirolăie în vârful copacului. Eşti mama. Mori de mii de ori apoi mori iar. De fiecare dată renaşti ca cel mai mare regret. Cea mai frumoasă amintire.

Eşti cele două curcubee de pe cer în ziua în care mi-am luxat glezna. Zidurile liceului în care am absolvit, profesorul de geografie care-mi cerea eseuri filosofice. Colegul cu care jucam volei. Ai fost acolo de fiecare dată când întârziam, singurul care mă aştepta.

Ai fost în prima mea iubire, primul meu eşec, omul distrus de mine. De nopţile noastre. Prima pereche de tocuri purtată. Perechea de pantofi roşi, cu toc de 12. Pe care mergeam perfect. Marmura pe care-mi odihneam picioarele după 5 ore. Ţie ţi-am spus primul te iubesc, cu lacrimi în ochi. Vinovată că simt ceea ce trebuia să simt dintotdeauna pentru tine. Ţie îţi juram că te voi iubi întotdeauna, indiferent de distanţe şi oameni. Ţie şi nimănui altcuiva, Blue. Eu mă ţin întotdeauna de promisiuni ca astea. Ţi-am promis că te voi asculta şi înţelege, fără să cer nimic în schimb, Blue. Doar prezenţa ta. Atât.

Eşti ziua absolvirii, eşti toţi profesorii care m-au iubit pentru că învăţam. Mi-e dor de tine ca de copilăria mea. Te iubesc fără să fi avut vreodată parte de tine. Totul şi nimic în acelaşi timp. Paradoxul perfect.

Ai fost toţi oamenii din viaţa mea, pe rând şi în acelaşi timp. Ai fost inexstent. Mi-aş fi dorit să nu dispari niciodată dintr-un singur motiv: pentru că n-ai fi fost vreodată acolo. Să mă naşti la nesfârşit. Blue. De fiecare dată când vrei ca cineva să te asculte, să fie lângă tine, aşa cum ai fost tu pentru mine. La primul job. La primul zbor cu avionul. Primul contract refuzat. Orele petrecute în casă. Oamenii care mi-au spus că sunt workaholică. Toate în acelaşi timp, Blue. Niciodată lângă mine, întotdeauna în altă parte.

Vieţile trăite prin prisma atâtor oameni goi pe dinauntru. Scheletici de sentimente. Spune-mi, Blue, câte femei te pot iubi aşa? Fără să ştie pe cine iubesc. Toate. Ai fost mereu aici. Nu mă pot dezlipi de tine. Nu ştiu cine eşti, Blue.

Eşti absenţa în sine în viaţa unei femei care a iubit doar absenţe, Blue. O femeie care te-ar urma la căpătul pământului fără discuţie. Doar să îi ceri.

E ora 6:40 şi tu dormi. Sunt puţin ameţită şi nu ştiu ce îţi scriu. N-am ce să îţi povestesc, Blue. Sunt copil şi te iubesc cu toată copilăria mea- filmul blurat. Cu demnitatea unui om matur, schizofrenic şi tulburător. Din viaţa asta te învăţ în permanenţă.

Promit să fii.







Ipocriţii I.

În faţa mea, oraşul de o simetrie perfectă. Străzile, casele, organizate până la ultimul punct. Stăteam la etajul 14 şi soarele bătea în ferestre într-un apus din ăla, de poveste. Totul perfect. Prostii. Nimic nu e perfect. Mi-am aruncat ţigarea peste balustrada balconului. Mă dureau mâinile în zona încheieturilor când mi-am dat seama că am şi măturat fierul de praf. Super. Intru în casă să mă spăl pe mâini. Miroseam a parfum şi a ţigări- parfum franţuzesc, ţigări italiene. Purtam dressuri gri, papuci de casă albaştii , sutien roşu. Nimic altceva în rest. Arătam ciudat şi nici măcar nu dădeam doi bani pe toată treaba asta. Mă simţeam răzbunată cumva. Afară totul dispus perfect, înauntru totul pe dos. Exact cum ar trebui să fie.

Mă vopsisem de curând, ce-i drept. Întotdeauna după o despărţire , femeile simt nevoia să-şi schimbe aspectul. Vor cumva să lase persoana din trecut acolo unde îi este locul. Odată cu ex-ul, femeia îşi mută egoul la un alt nivel. Se simte murdară de trecutul ei, de ce a putut să simtă la vremea respectivă. Aşa că începe seria de modificări. Mai întâi mesajele şi obiectele, apoi modul de a se îmbrăca. În cele din urmă, comportamentul. Femeile sunt tare ciudate. Oricum. Mă vopsisem. Mă şi tunsesem. Îmi şi modificasem drastic stilul de viaţă, pe scurt. Cu alte cuvinte, nu mai ştiam cine sunt.

Strada din faţa mea arăta ciudat. Era îngustă şi nu puteam găsi nicicum un loc de parcare. Înjuram în gând ştiiind că mă tot îndepărtez de locul în care ar fi trebuit să ajung şi că va trebui să merg pe jos. În spatele meu, un tip cu o maşina gri metalizat se agită fluturându-şi mâinile în aer. Eram femeie la volan, deci ştiam deja ce spune. Când am ieşit din maşină, tipul mi-a zâmbit. Presupun că se aştepta să parchez drept, ca toate femeile.

Era frig şi aveam un palton gri destul de subţire. Eşarfa flutura într-un mod ciudat deci mi-am petercut ceva timp arânjând-o. În spatele meu, tipul din maşina gri. Şi el cu aceaşi problemă deci- a mersului un kilometru fără maşină. Mergeam unul lângă celălalt la un moment dat, amândoi cu mâinile-n buzunare. Ne-am oprit în faţa aceleaşi cafenele. Am zâmbit simultan. A intrat primul. Îi priveam cusătura blugilor şi geaca neagră.

Mă durea capul deja. Fumul şi lumina, oboseala şi starea mea de sictir general îşi cam spuneau cuvântul. La masă se vorbea despre nunţi şi botezuri. Fumau, râdeau, erau pe jumătate drogaţi sau beţi şi vorbeau despre familie şi copii. Ce ipocriţi. Nici nu ştii care parte e cea reală. Amicul cu maşina era la o masă, lângă. Părea să se simtă bine, dar nu părea drogat. Din când în când mă privea fix şi lua câte o gură de suc.

Oglinda din baie era murdară. Avea pete de săpun pe ea şi mi se părea scârbos. Nu ştiu de ce mi se părea aşa. Priveam tipa din oglindă şi observam cearcăne imense. Creionul negru scurs puţin. Părul creţ, plin de spumă. Ceva era în neregulă. Când am ieşit din baie, el tocmai intra. Băile erau pe acelaşi hol, dar cu cabine diferite. Ne-am privit. M-a întrebat cum mă cheamă şi mie mi s-a părut jenant. I-am răspuns "Nu în baie. Îţi zic afară."

Numele meu. Cele mai mari minciuni erau despre numele meu. De la Ana la Ingrid, Georgiana şi Felicia le spusesem pe toate. De parcă ar fi contat numele meu când venea vorba despre aceaşi poveste. N-are iportanţă numele unei femei dacă toate fac acelaşi lucru.

În ipocrizia lor, oamenii refuză lucrurile fireşti. Egoul lor trebuie hrănit zi de zi. Dragostea lor e specială. Sexul lor e special, părinţii lor sunt speciali. Defectul cel mai mare al unui bărbat este că se duce dracului pentru orice femeie. Defectul oricărei femei este ea însăşi. Modul în care devine stupidă, penibilă, jenibilă şi dă vina pe pizda ei. De parcă faptul că posezi aşa ceva îţi dă vreun drept să acţionezi prosteşte.

Numele meu. De parcă numele meu ar fi făcut vreo diferenţă pentru vreo persoană. Mai ales unul ca el. Am plecat repede din cafenea. Mi-am cerut scuze celor de la masă printr-un sms, ştiam că nu-i cel mai potrivit, dar tot ceea ce vroiam era să ajung acasă. Acasă, adică în noul apartament. Din blocul perfect, de pe strada perfectă. Din oraşul perfect, cu simetria lui ireproşabilă. Din lumea aia , perfectă. Oboseala face oamenii perfecţi- mi-am spus. Oboseala asta ne oboseşte pe toţi.

Şi Doamne, drumul până la maşină era lung.



Asfixie

E ora 3:45 şi în cameră lumina e stinsă. Miroase a mere de la odorizantul de cameră. Perna mototolită sub capul meu. Pe noptieră- două scrumiere pline. Mă dor picioarele. Mă doare capul. Am degetele reci. 4:20 şi am capul greu. Am semne pe gât, pe spate.

Parcă deşirată de propriul trup. Aşa mă simt. De parcă timpul ar fi creat un alt om zâmbitor, din care nu-mi pot trage seva acum. Aprind o ţigară. Afară nu plouă. Afară e beznă. Oamenii dorm şi strada e pustie. Tăcere. În bucătărie e miros de cafea. Din aia italienească,cadou de la tanti Dana,vecina de la parter. O cafea tare proastă, da' ştim cu toţii cum se spune "calul de dat..." Două linguriţe de zahăr. Trei. Tare amară cafeaua asta.

O săptămână nu înseamnă mult. Oricât şi-ar odihni el coastele-ntre coapsele ei. O săptămână nu înseamnă mult. Până la urmă, vor trece ani peste voi doi. Va avea doi copii, amândoi şateni. Unul va avea ochii lui, albaştri. Va zâmbi ca el. Va uita de tine, sau cel puţin, va încerca. Tu nu vei fi o amintire frumoasă. Nici măcar una urâtă nu vei fi. Vei fi o nebunie a tinereţii, pe care nu o va povesti nimănui. Nici măcar lui.

Nici tu nu îţi vei aminti de el. Nu tot timpul. Vei surâde frumos când vei auzi numele lui. Vei spune că toate lucrurile se întâmplă cu un sens pentru că el deja îl va fi avut pe al lui în viaţa ta. Dacă a iubit-o. Vei spune că da. Nici nu vei vrea alt răspuns. O săptămână nu înseamnă mult. O viaţă da.

5:03 şi afară e lumină. El joacă ruleta rusească. Îi place când vede că poate avea totul. Când are totul.


Rujul ăla nu e al meu. Firele de pe cămaşa ta nu-s ale ei. Nici parfumul rămas pe pielea ta. Mă sperie sfârşitul nostru, Blue. N-aş fi vrut să fie aşa,oricât de mult mi-ar placea mie poveştile complicate. Doamne, mă doare capul. Într-o dimineaţă ca asta voi pleca. Da, eu voi pleca, pentru că se pare că eu am apărut în viaţa ta, nu invers. Sau poate invers. Nu ştiu.

Anul trecut, pe banca aia unde am stat noi doi data trecută, da, anul trecut, stăteam întinsă cu picioarele sprijinite de partea în care tu îţi rezemai mâna dreaptă. Aveam sandale gri. Ascultam cântece despre mare, marea de care mi-a fost frică din copilărie.

Mi-era teamă de apa din jurul meu, de apa din plămâni. De lipsa de aer. Mi-era teamă că de data asta nu va fi nimeni care să mă salveze. Acum totul e mult prea complicat. Prea mult. Sunt sigură că nu e nimeni care să mă salveze de tine, Blue. Nici măcar tu. "Nu te mai agita atât. Nu jefuim bănci, doar facem păcate" Greşit. Mă înec. Şi peste frica de realitate se trece cel mai greu.

6:21. Afară nu plouă. Mi-e dor de tine.

top