Stockholm, 1973


Oraşul e mai frumos noaptea, se zice. Oamenii sunt mai frumoşi când dorm, lucrurile bune se văd cu ochii închişi, adevărul nu se caută la suprafaţă şi tot aşa. Eu nu mai văd nimic despre tine.

Am spus de atâtea ori la revedere încât acum totul pare un cântec. Unul cu versuri simple, urâte, frumoase. Acelaşi cântec, de zeci, sute de ori, unor oameni diferiţi. O să-ţi duc lipsa, Blue. Lipsa ta, pe întinderea asta asfaltică de kilometrii, kilometrii de suflete puse unele peste altele, inghesuite să ajungă la destinaţie. E 17:29. Pe hol miorlăie pisica. În bucătărie stă Ana şi fumează Kent. În dormitor eu îmi iau la revedere de la oraş. Nu-mi plac plecările altora. Nu-mi plac plecările mele. Acum ne-am sincronizat, Blue. Eu mă mut, tu pleci undeva unde oamenii nu ştiu limba asta ciudată. Amândoi cu plecările-n suflet.

N-am reuşit să mă dezlipesc de tine până acum. Mi-am imaginat că plec şi zâmbeam uneori: aş fi avut atâtea bagaje de împachetat.De fiecare dată ajungeam să plâng. Plângeam în mine, ca o piatră, niciodată cu lacrimi, întotdeauna cu tăcere. Fără să spun cuvinte, fără să ştii, fără să vezi. Aşa şi trebuie. Cele mai dureroase sunt astea.Când nu găseşti niciun cuvânt care să ştie cât te doare. Duceam în spate absenţele. Mirările. Nopţile. Acum am ajuns amândoi să dezlipim pereţi de noi. Parcă zidurile se lipesc de proprietari, parcă le cheamă înapoi serile, zilele. Pereţii sunt cei mai colosali paraziţi. S-a făcut 17:37 şi-mi pustiesc locul. Aici am dormit, râs, mâncat, cochilia mea imensă. Şi ştii ce doare? Ştiam că voi pleca, ştiam că-o să pleci, dar nu mi-aş fi închipuit niciodată că mă voi muta în oraşul din care pleci tu fix în ziua în care-l părăseşti.

Până la urmă, mă voi întoarce la tine. Mereu o fac. Rămâi cel mai frumos cadou, rămâi cea mai frumoasă poveste de iubire din viaţa mea de până acum. Mă vor lovi trenurile, Blue, direct peste suflet. Şi ca să vezi ce sulfet puternic am, el nu va cădea niciodată. Te-au urât zidurile, prietenii pe care-i neglijam, nopţile pe care nu le dormeam şi lunile pe care le-aş fi putut zâmbi nepăsătoare. Te-au urât toţi şi toate, numai eu te-am iubit, Blue.

Pauză. 22:58. Mă uit la telefon. Ştii tu, telefonul meu cu probleme de soft. Şterg toate mesajele pe care nu ţi le-am trimis niciodată. Am impresia că mă curăţ de tine. Plec şi las trecutul între zidurile astea. Un nou oraş, persoane noi, străzi, colegi de muncă cu glume idioate. Voi râde la toate. Voi bea cafea , dezvolta tahicardia pe care o sesizasei tu, voi munci peste program, workaholică , la fel ca de obicei. N-o să te mai găsesc, Blue. N-o să mai ştiu că eşti acolo. Credeam că e un chin să fii, când, în realitate, e invers. E ca o telepatie non-sincronizată. Ne-am greşit. Am fost cel mai înapoiat cuplu de amanţi. Am fost cei mai urâţi iubiţi din întregul univers. Te-am găsit într-un timp în care n-ar fi trebuit să te cunosc. Nici timpul, nici spaţiul. Nimeni nu ţine cu iubirea asta dezasamblată.

Te pierzi uşor. Am lapsus de tine, cred. Aş vrea să te cert. Să te învăţ că în lumea asta noi cunoaştem 3000 de oameni, din care numai 5 dau doi bani pe ceea ce credem, că pentru cele cinci persoane suntem perfecţi aşa cum suntem, numai pentru cei 3000 trebuie să purtăm nu-ştiu-ce mască şi alte lucruri care m-au învăţat pe mine să mă las de tine, Blue.

Mi-aş dori să te smulg din mine pentru trei minute, cât să duci lipsa corpului meu, timp în care să-ţi spun răstit că "nu mai pot", că iubirile nu se mint, nu se rănesc, nu se înşeală. Să te aduc la locul tău, să te strâng în braţe, sărut pe frunte, liniştesc şă spun că totul va fi bine.

Voiam zilele trecute să te descriu ca pe cel mai mare regret, cel mai nenorocit sentiment, cea mai cruntă ne-scăpare. Să te pun în seria celor cu analfabetism funcţional, să-ţi spun pe ton grav că vorbeşti ca prostu' despre lucruri fără să ştii ce înseamnă cu adevărat.

Cel mai probabil, aş fi fost în stare de asta. Şi mai probabil, am făcut asta de mii de ori, de fiecare dată iertându-te şi iubindu-te până la aproape întreg.

"Vreau să descopăr pe altcineva. N-am nevoie de tipar."

" O să ai nevoie de Blue. Ştii cine e Blue? Tu eşti. Tu eşti tiparul după care se mulează sau nu un om. Atât."

"Ca în sindromul Stockholm, am ajuns să mă regăsesc în el"

11:33.

Oraşul e pustiu, gri, monoton. Eşti întreaga mea fiinţă, Blue. Mă întorc la tine, ca la pământ, cu fiecare zi care trece. În seria de căderi, tu eşti gravitaţia.



Ieri-seară am încercat să ucid un om

M-am ferit săptămâna asta să scriu, convinsă fiind că va fi iar un text de dragoste. Urăsc textele astea din tot sufletul, pentru că le simt cel mai mult. De fiecare dată când scriu aşa ceva, doare. Puţini ştiu că e vorba despre cineva real, puţini ştiu că iubesc , de fapt. Adevărul e că îmi lipseşte motivaţia. Şi am încercat să trec peste toată perioada asta, să cred cu tărie că pot scrie şi fără un destinatar. Încercam să-l uit pe Blue şi să mă conving, cumva, că pot scrie fără prezenţa lui în viaţa mea, pe scurt.

Eram luni seara, deci, în faţa magazinului roşu, de unde îmi cumpărasem ţigări şi îngheţată. Uite, ceva ciudat despre mine, eu nu fumez. Am fumat acum mult timp, în liceu, la începutul lui chiar. Dar m-am lăsat. Acum nu mai fumez. Nici măcar ocazional, cum se mint unii fumători. Dar îmi luasem ţigări şi îngheţată, pentru că, vezi tu, simţeam că pierd ceva. E cel mai înfiorător sentiment, acela că pierzi , dar să n-ai nici cea mai mică idee ce. În momente ca ăla vrei neapărat să umpli golul, puţini ştiu cum şi cu ce anume.

A fost ceva inexplicabil, cum de mi-am cumpărat ţigări, cum am intrat în apartament şi am luat geanta, portofelul , pulloverul gri şi cum am ajuns în timp record în maşină. Cea mai faină senzaţie este să ştii că poţi pleca oriunde oricând îţi doreşti. Cel mai de căcat e să ştii că poţi face asta, dar că nu te va aştepta nimeni la capătul celalalt şă că nimeni nu se va întreba cât de repede te vei întoarce înapoi.

Te omoară lucrurile astea, şi tocmai pentru că sunt de tot rahatul preferi să nu te gândeşti prea mult la ele. Eram pe drum deci, tot luni seara, şi n-aveam nici cea mai mică idee unde voi merge. Mă gândeam la Braşov, dar cunoşteam străzile pe derost. Voiam Cluj, dar era mult prea departe şi nici nu băusem destulă cafea. De fiecare dată când alegi un drum te gândeşti la cine dracu te aşteaptă în cealaltă parte. Mă întrebam fără să vreau dacă Blue m-a aşteptat vreodată sau nu. Mi-a venit imaginea Ei în minte şi am şters repede toate gândurile. Am ales Constanţa. Nu aveam pe nimeni în oraşul ăsta, deşi acolo mi-am petrecut 4 ani din viaţă. Nu voiam să văd marea, nu voiam să văd nici locul. Voiam să-l văd pe Răzvan. E prima dată când i-am scris numele, şi , culmea, e numele real. Pe Răzvan l-am cunoscut prin intermediului scrisului. Fusesem amândoi studenţi la aceaşi universitate. Eu la filosofie, el la litere. Am fost multă vreme dependentă de el, de cuvintele lui. O bună bucată de timp am fost iubiţi , cel puţin aşa ne plăcea să glumim. Printre cursurile de la faculta ne întâlneam ca să ne citim poezie, dar ajungeam, îm mod convenabil, să facem sex. Nu ştiam mai nimic despre el, doar că scrie discursuri politice şi că prin Constanţa e cunoscut drept un fel de scriitor. Era comfortabil să ştiu că cineva se gândeşte la mine şi mă scufundam oarecum în situaţie ca într-un fotoliu imaginar. Mă minţeam cu imaginea unei revederi inedite şi-mi făceam tot felul de scenarii. Cea mai mare parte din mine voia să elimine imaginea lui Blue şi să o înlocuiască cu cea a lui Răzvan. Voiam să-l văd, să ştiu cum mai sărută, cum zâmbeşte, cum e noaptea şi să uit. Mai ales cum e noaptea, pentru că, vezi tu, eu sunt genul de femeie care devorează. Mai ales să uit, pentru că...

Patru ore am făcut pe drum, sau cel puţin aşa îmi amintesc. Când am ajuns, Răzvan era într-un pub de la marginea oraşului. Era surprins, sau cel puţin aşa părea. Îi crescuse părul puţin, dar avea aceaşi ochi căprui blânzi. Genul artistic, greu de ghicit. Avea o bluză de trening verde, una absolut oribilă, de firmă, şi îmi juram în gând că îi voi da chestia aia jos cu prima ocazie, numai să n-o mai văd. Asta s-a întâmplat mult mai rapid decât mă aşteptam. Apartamentul lui mirosea a fum de ţigare şi a vodka. Zâmbeam în gând, spunându-mi că toţi scriitori au câte un mare viciu şi el nu făcea excepţie.

Marele viciu al lui Răzvan nu era fumatul. Nici măcar Vodka. Marele lui viciu era pizda. Era genul de bărbat care avea femeile la picioare, în spate, în faţă şi cam în orice poziţie. Era genul de bărbat de care eu mă îndrăgosteam nebuneşte şi n-aş fi recunoscut vreodată în ruptul capului. Săruta nebuneşte, mai întăi bărbia, obrazul şi apoi gura. Muşca buza de jos şi mângâia spatele în timpul ăsta. De fiecare dată de sus în jos, de fiecare dată din ce în ce mai jos. Respira în ureche şi muşca lobul urechii. Am desfăcut pachetul de ţigări şi i-am oferit una. M-a rugat să fumez, să mă îmbrac şi machiez în faţa lui. Dădea indicaţii scurte, fumând. Pune mai mult rimel, dă-ţi cu rujul ăla. Lasă-ţi părul desprins. Am rememorat amintiri din facultate, de pe vremea când Bucureştiul era un oraş mai primitor şi speriam babe nevinovate. I-am povestit despre Blue şi mi-a zâmbit de parcă ar fi ştiut mult mai multe decât mine. Mi-a povestit despre Anda şi părea un altul.

Ciudat cum se schimbă unii oameni legaţi de alţii. De parcă, atunci când ne îndrăgostim, scoatem doar ce-i mai bun la iveală, de parcă vindem doar ce-i mai frumos. Amintirile urâte devin bijuterii vechi într-un anticariat atunci când iubim. Parcă, atunci când suntem îndrăgostiţi, ştim că persoana respectivă va iubi şi amintirile urâte şi va face din ele broşe şi inele. Răzvan o iubea pe Anda aşa cum n-aş fi crezut vreodată că poate iubi omul ăla. Transformase fiecare lucru rău din viaţa lui într-o bijuterie pe care numai ea o putea pune în valoare. Era ciudat.

Pachetul de ţigări a rămas la el, pulloverul gri la fel. Am plecat marţi noaptea cu promisiunea că nu mă voi mai întoarce niciodată. Realizasem că viaţa nu trebuie uitată, trebuie trăită. Realizasem că iubirea pentru Blue nu trebuia uitată sau îngropată, trebuia şlefuită.

Răspunsul e simplu. Orice ai face, nu te vei întoarce niciodată. Cu cât vei face mai multe promisuni, cu atât vei respecta mai puţine. Destinatarul meu nu era Răzvan, nici Blue, nici vreun altul. Blue a dispărut, aşa cum trebuia să se întâmple, şi va exista din nou la timpul lui. Ca orice lucru de pe lumea asta, Blue nu revine, dar ne întâlnim. Oraşul şi drumurile, ele ne descompun. Drumurile duc , fără îndoială, punctul A la punctul B. Cel mai greu să constaţi că nu contează destinaţia, contează drumul, pietrele, indicatoarele, pietonii. Rămâne de văzut cine stă cu noi până la sfărşit.

Pentru că, vezi tu, la sfârşitul unui spectacol nu aplauzi cortina, aplauzi spectacolul şi actorii.

schiţă de sfârşit 1.



De fiecare dată când trec prin camera asta, lumea se închide într-o carapace. Imaginea perfectă pentru mine unde ea are părul roşcat şi pistrui pe nas . Câşiva pistrui, de la soare. Unde încă mai poartă cămăşi , rochii şi eşarfe şi îi sărut degetele. Obrajii, urechile, podul palmei.


Iarna trecută făceam clătite cu scorţişoară, era 4 dimineaţa şi noi râdeam în bucătărie. Iarna trecută purta geaca aia maro, cu eşarfa aia mov. Aia pe care a primit-o de la Eva, din Grecia sau Spania, sau prin ce ţară o fi umbat Eva, că femeia aia merge peste tot, nu stă nicio clipă locului.O văd peste tot. Te văd.

Ploua peste noi, Iulia. Eu eram nebun şi te sunam târziu ca să te aud cum vorbeşti noaptea. Ştii tu, vocea aia uşor răguşită. Iulia. Tâmpiţi mă-ta şi tac-tu când ţi-au pus numele ăsta, ştiau parcă de mine şi de cum îmi va răsuna în minte "Iulia" la nesfârşit. Ştiau că într-o bună zi cineva te va iubi ca un prost si va crede că ai cel mai frumos nume din lume deşi tu vei fi plecată de zile bune. Săptămâni sau ani, numele tău se plimbă fără sens pe aici.

Nu mai pot mânca nimic fără să mă gândesc la cum muşcai încet şi apoi mă priveai timid întrebând "ce?" când observai că te privesc. De fiecare dată când trec prin camera asta patul îmi aduce aminte de poziţiile noastre tâmpite. În care pizda ta udă aluneca de bunăvoie şi nesilită de nimeni în pula sau degetele mele. În care îmi urlai numele şi muscai umerii şi te agăţai de mine de parcă în clipele alea venea apocalipsa, Iulia. Te-am iubit şi in iulie, Iulia. Şi în august, septembrie, decembrie. Te-am iubit în fiecare lună timp de ani buni. Am iubit prosteşte până şi locul în care îţi puneai inelele. Cutiuţa aia verde de bijuterii.

Am iubit ca un disperat modul în care îţi pica părul pe umeri , uşor ondulat, în care zbura iarna şi tu erai nemulţumită. Nu mai ştiu cum ne-am cunoscut. Sau unde. Poate era în metrou sau poate era în orice alt loc din Bucureşti. Nu mai ştiu. Nu vreau să mai ştiu. Nu mai vreau să ştiu nici Cişmigiul, nici raţele, nici florile la care te holbai ca o tâmpită. Nici locul în care mâncam gogoşi sau ne măsuram. Nu, vreau să ştiu cum tu eşti măricică şi eu voinicel după patru pahare de Danonino pula-n-pizdă ce o fi fost aia, nu mai vreau să ştiu nimic. Nu mai vreau să-mi amintesc, pentru că uite cum sunt acum, Iulia. Vorbesc despre tine , vorbesc cu tine când nu eşti aici, nu mai vreau să mi te amintesc.

Dacă orice poveste are un sfârşit, noi suntem chiar acolo. Mă doare absenţa ta acum pentru că simt că timpul petrecut cu tine a fost inutil. Că degeaba am făcut, am dres, am vrut, când se ajunge la acelaşi căcat. Plecarea. Toate plecările dor, dar cel mai rău doare golul din ceva ce trebuia să fie al tău. Povestea asta a noastră a ajuns o masturbare fără orgasm. Nu vreau să te mai ştiu, dar nimic nu mă ajuta. Iulia.

Am auzit că te-ai vopsit brunetă. Că te-ai tuns şi că porţi blugi mulaţi. Că o arzi cu Mihai, Matei sau cum mama dracului îl cheamă. Cândva îl îjuram, acum vreau doar să nu te mai ştiu, să nu-mi mai amintească nimic de tine.

Iarna trecută făceam clătite cu scorţişoară, era 4 dimineaţa şi noi râdeam în bucătărie. Iarna asta voi fuma, poate voi merge în Braşov la ski. Iarna trecută purtai geaca aia maro, cu eşarfa aia mov. Iarna asta vei purta palton alb cu nasturi negri. Iarna asta va ninge de Crăciun.

De fiecare dată când trec prin camera asta, lumea se închide într-o carapace. Imaginea perfectă pentru mine unde ea are părul roşcat şi pistrui pe nas .

Totul are un sfârşit.


top