Abia acum


Sunt uşor ameţită.
Am băut puţin, puţin de tot, dar mă ia repede la cele 50 de kile ale mele.
Stăm amândoi în cameră, eu în pat şi tu la birou. Eu port tocuri cu pijamale, tu porţi cămaşă,cravată şi boxeri.
Fumăm amândoi, eu scriu despre tine, tu despre mine , ascultăm muzica ta şi ne iubim.
Când voi termina de scris o să-mi dau jos pijamalele, o să-ţi dau jos boxerii, o să aruncăm tot împrejur şi o să-ţi omor nervii.
O să mă las futută ca ultima curvă, cu pantofii în picioare, pentru că mă excită cămaşa ta, cravata ta, o să ţi le laşi pe tine pentru că te excită pantofii mei.
Din seria de urlete şi mutări, eu voi avea regina albă şi tu pionii albi, vom fi amândoi în aceaşi armată luptând unul împotriva celuilalt cu scuze albe , ca nişte fulgi de zăpadă care nu au mai nins zilele astea.
Miroase numai a fum şi a piele aici, a parfum şi a cerneală, a mâncare şi poate a încă patruzeci de mirosuri diferite, dar nu mai pot deosebii nimic.
Nici eu-ul de mine, nici tu-ul de tine, nicidecum de vreunul dintre noi doi.
Ne-am sunat cunoscuţii mai devreme, pentru că aşa se face de Crăciun, aşa se spune, aşa am simţit.
Am mâncat împreună, ca de fiecare dată, acum pentru prima oară de sărbători.
Aveam lacrimi în ochi, mă uitam la tine şi-mi ziceam: mulţumesc, Doamne, că mi-ai îndeplinit dorinţa."
Eşti ameţit puţin, eu mai cer o ţigară, mi-o dai pe a ta, îţi aprinzi alta. A prins deja gustul tău, am prins deja gustul de tine şi nu mai vreau niciodată să mănânc altceva, sunt o căţea neorocită.
Te vreau numai pentru mine şi pereţii camerei în care ne întindem noi.
Visez la un drum cu trenul cu tine, unul nesfârşit, unde destinaţia să fie lumea cealaltă, unde să ajungem morţi de foame şi căldură, dezbrăcaţi şi plini de spermă şi salivă.
Nu mi se mai pare nimic scârbos de când sunt în viaţă, m-am născut cu simţurile ascuţite de pietre, curăţ litiera pisicii de rahaţi aproape în fiecare dimineaţă şi nimic nu mi se mai pare o dovadă de dragoste mai mare.
Aşa cum scoţi pampersul unul bebeluş când eşti mamă şi-ţi iubeşti tot mai tare copilul, aşa nimic nu mi se mai pare dezgustător, cel puţin nimic fizic.
Sperma ta scurgându-se pe picioarele mele, sau pe abdomenul sau pe gâtul meu e cea mai mare dovadă că te iubesc.
Îţi sună telfonul şi îi minţi pe cei din capătul telefounul că vorbim, defapt, nu minţi pentru că eu mereu te aud şi îţi scriu ţie, în definitiv.
Ţi-am dus lipsa Ţie toată viaţa.
Vorbiţi despre nişte prieteni din Israel, apoi mulţumeşti şi închizi, discuţiile tale nu durează mai mult de un minut pentru că eşti bărbat în adevăratul sens al cuvântului.
Am găuri peste tot în piele, boală nenorocită, care dispare prea greu dar care nu te împiedică cu nimic să mă iubeşti tot mai mult.
Ieri seară mă dădeai cu cremă pe răni, ca un doctor a cărui meserie probabil ai învăţat-o în cine-ştie-ce viaţă anterioară, ca un tată menit să fii din prima zi a existenţei tale în universul ăsta.
Tată de care eu nu m-am putut bucura atunci când aveam mai multă nevoie de el, de care mă bucur acum că va avea copii noştrii.
O să-mi înfig ţigarea-n scrumnieră, o să mă sterg pe mâini de textul ăsta păcatos, voi veni la tine şi îţi voi săruta ceafa ca să nu te las să respiri încă un minut fără mine.
Pe deget port inelul de la tine, inel pe care mi-l luasei deja, fără să ştiu, pe care mi l-ai prezentat azi în genunchi la marginea patului într-o cutiuţă roşie.
De când sunt în viaţă am motive să plâng de fericire, te rog înţelege de aici că sunt în viaţă de când eşti tu cu mine.
Împung cearceaful cu tocurile, ai plecat din cameră ca să aduci vin, avem trei sticle, una de la vecina de lângă, recunoscătoare pentru dulciurile oferite copiilor ei.
Ieri dimineaţă îi înjuram copii pentru că urlă colinde, aşa se întâmplă când nu e vorba despre ceva ce îţi aparţine.
Azi le-am dat portocale şi ciocolată, biscuiţi şi nu mai ştiu ce, chestii de care mă bucuram şi eu când eram copil.
Mi-ai mai întins o ţigară, am lasat-o jos.
De când sunt în viaţă respir; te las să scrii, pentru că tu trăieşti ca mine, din cuvinte.
Te rog, înţelege, sunt în viaţă fix de când m-am născut pentru tine.



Nu (mai) există sfârşit.
Abia acum mi-am aprins ţigara.

Fără semnal

E mai greu să-mi scriu după toate zilele astea. Sau după toate zilele celelalte. Cumva, o dată ce crezi cu tărie că ţi-ai cunoscut jumătatea pare să nu mai ai nevoie de lucruri care obişnuiau să te întregească puţin cu câte puţin. Adică, o perioadă bună de timp n-am avut decât asta.
În prima zi, cea în care ne-am cunoscut, reuşisem să duc la bun sfârşit un somn de fix 32 de minute. Nu mai dormisem ca lumea de nopţi întregi, mă obosiseră luminile, reclamele, străzile.
De atunci , din secunda în care te-am văzut, am simţit că pot duce încă puţin. Încă mai mult.
Dar tu refuzi să crezi, prins în tiparele lumii de beton, refuzi să vezi şi nu înţeleg de ce dracu' mă simt blestemată să îmi fie compromise toate eventualele suflete-pereche.
Pentru tine înţepenesc de frig scriindu-ţi smsu-ri în ploaie.
Pentru tine duc dureri de cap, de ovare şi picioare cu cea mai rafinată seninătate. Pentru noi doi eram dispusă să păstrez copilul ăla pe care nu mi-a fost dat să-l am. Pentru el aş fi făcut orice, pentru că era o continuare din tine. Şi tu nu vezi. Crezi că e uşor aici, că nu rămân cicatrici, că sunt doar cuvinte, ciclice, motorizate.
Că spun lucruri doar de dragul universal de a mă auzi vorbind. Ţine minte, unii îşi opresc propoziţiile pentru că " e penibil" să mai spui ceea ce simţi. E penibil să iubeşti, să duci dorul. E penibil, într-un final, să ai suflet şi să arăţi că nu eşti un bou nenorocit. Şi nu ştiu unde am mai auzit asta, poate în capul meu, pentru că mi-am repetat-o de prea multe ori. Sau poate vreun spot publicitar, vreun scriitor nebun a întipărit-o cândva în mintea mea.
E penibil să fii uman pentru că arăţi că poţi fi rănit. Arăţi că poţi să cazi din când în când. Şi nu mai contează că te ridici. Nu mai contează decât noroiul cu urme de rahat de câine pe care e posibil să-l fi înghiţit în căderea asta.
E pebibil să arâţi că poţi. Şi când eşti mândru de sufletul tău, fie el şi peticit, tot ce dai din tine construieşte pereţi de sanatoriu, nicidecum porţi sau ieşiri.
"Femeia oricum se plânge". " Femeia e făcută să facă muie şi să gătească. Apoi să plângă puţin"
"Femeia e creeată să plângă"-am citit eu când eram mică într-o poezie religioasă. M-am scârbit de lacrimi atunci şi am refuzat să mă plâng. Dar am scris, a fost cel mai mare păcat. Am scris, şi oamenii au aflat că am goluri.
Pentru tine mănânc de cinci ori pe zi. Ca să pun nişte kilograme pe mine şi să nu mă mai facă rudele obişnuite cu grăsimea "slăbănoagă". Ca să-mi şterg şi eu amintirile în care femeile împăienjenite de standarde stupide de frumuseţe erau geloase pe metabolismul meu infect.
Mi-e scârbă. De femeile care nu recunosc nici măcar pentru ele că le place pula şi fac pe minorosiţele. Alea ajung primele să şi-o tragă în primul boschete din cel mai jegos bloc de la Piaţa Romană. Mi-e scârbă de mine, bă, că nici nu mai ştiu cum să-ţi spun, pentru că sunt penibilă.
Din când în când îţi spun cele două cuvinte, vorba cântecului, şi tu-mi răspunzi de parcă nu m-ai auzit nicio clipă. De parcă eu urlu la tine, şi tu la mine declaraţii expirate şi niciunul nu înţelege că acum nici nu mai au rost cuvintele.
"Băgami-aş pula în ele de filme americane, cu replicile lor de căcat şi iubiri perfecte trase la indigo". Asta ai spus tu după patru zile de când ne cunoşteam. Ne iubeam înca de pe atunci ciudat de frumos.
Şunt penibilă şi mi-e scârbă de mine. Pentru că mi-am dorit un inel de Crăciun şi tu voiai să-mi iei un telefon. E primul meu Crăciun în familie totuşi, familia aia, pe care am continuat să o aştept si să nu vină nicicând.
Uite aşa, Bă, Iubitule, sunt penibilă că am suflet şi mi-e dor de tine când lipseşti două ore. Când simt pereţii goi, şi patul cu saltele tari că-mi rup spatele. Sunt un suflet toată, ceea ce înseamnă că sunt de cea mai joasă speţă când spun tuturor că eşti jumătatea mea şi-mi răspund "se vede şi fără s-o zici".
Sunt umană, Iubitule. Mai clachez din când în când, în cele 8 ore în care eşti la muncă. Uite-mă că scriu porcarii sensibile şi plâng, bă, să mă ia dracu'! Ăla cu coarne.
Iartă-mă. Sunt femeie. Cică noi avem licenţă în momente din astea.
Penibile.

Uter demo


Puteam să mor în noaptea asta. O simţeam. Mă vedeam deja mergând pe cine-ştie-ce stradă din Bucureşti, una întunecată, bineînţeles, cu frigul de afară curgându-mi prin oase;
Urmărită de cine-ştie-ce beţiv pervers, cerşetor şi nefutut de 12 ani de zile;mă vedeam deja cu un cuţit undeva în coaste, a doua sau a treia din stânga pentru că nu am acceptat să-i dau trei lei să-şi ia o ţigară sau pentru că nu am vrut să-i pun mâna pe pulă şi să i-io frec.
Stăteam la metrou, aşteptam ultimele vuituri şi zgomote de oameni normali şi mă gândeam că nimeni nu va şti, nu va citi vreodată despre iubirea asta, pe care prietenii spun că e anormal de nebunească şi pe care ţi-o dau ca pe o flegmă de vreo nu ştiu câţi ani de zile. Nu te gândi că e vreo metaforă nepotrivită. Între noi e mai mult decât iubirea clasică de facultate sau de peste 34 de ani, e mai mult decât o iubire curată, e genul ăla pe care nu-l poţi descrie prea mult în cuvinte pentru că nu ştii propoziţii pentru aşa ceva.
Ca un nou născut, care ţine minte cuvinte din viaţa anterioară şi din burta mamei, dar care nu mai ştie să le spună, dar simte că trebuie să ţipe.
Într-un final m-am decis să schimb cursul destinului meu, ăla în care urma să mai trăiesc cel mult 40 de minute. Am învârtit în buzunar cheile de rezervă de la apartamentul tău şi m-am decis.
O să-ţi parazitez casa pentru prima oară.
Am mai fost acolo, bineînţeles. Dar întotdeauna cu tine.
Am luat metroul din sensul celălalt, mi se duseseră călătoriile pe cartelă aşa că am trecut fraudulos pe scările rulante şi îţi spun sincer: simţeam cum trece sângele prin mine. Am tipul de viaţă alertă, deci nişte scări nu ar fi ceva nemaipomenit sau vreo aventură extraordinară. Dar senzaţia aia, că dacă nu fac asta acum voi trăi pentru ultima dată mă făcea să simt totul la un alt nivel. În fine. Mi-am luat locul pe scaunul cel mai curat şi singurul liber, în jurul meu oameni tăcuţi şi cuminţi mă priveau ca pe o femeie fugară, bătută de bărbatu' ei cu 10 minute înainte.
Străzile până la tine au fost aşa cum le ştiu de fiecare dată: reci şi familiare, frumoase şi goale ca o femeie în dimineaţa de după.
În faţa blocului tău mă gândeam că sunt în sfârşit acasă şi nu-mi trecea prin minte decât imaginea patului nostru, ăla în care am facut sex în cele mai nebuneşti poziţii şi în care voiam doar să dorm.
Am deschis uşa încet, de parcă mă aşteptam ca cineva să sară de pe partea cealaltă nervos că-i stric somul, dar era doar scara blocului. Niciun cerşetor, nicio sticlă spartă. Am închis-o uşor, am urcat scările,aveam liftul la dispoziţie dar...
Când am ajuns în faţa apartamentului aproape că aveam lacrimi în ochi. Mi-am dat seama brusc: tu nu eşti acasă. N-o să te găsesc în bucătărie. N-o să te găsesc în cameră, nici măcar în baie la duş n-o să fii. Ţi-am văzut adidaşii aşezaţi alandala de colo în colo, din care o pereche anume lipsea. Am zâmbit, evident. Holul, bucătăria unde, nu ştiu de ce, am aprins lumina şi m-am uitat curioasă. Camera ta. Ferestrele, hainele tale quasiîmpachetate pe unul dintre fotolii. Ameţeam. Mă dezbrăcam. Paltonul, eşarfa, bluza, blugii, pantofii, dessurile. Le-am lăsat pe jos, de parcă urma să fac un păcat. Patul era deja făcut, mototolit de tine-ai lăsat totul în grabă şi ai plecat dimneaţă.
Apoi linişte.
Două ore şi tot nu puteam închide un ochi. Mă întrebam unde eşti, ce faci. Mă răsuceam în pat de parcă eram în chinurile unei naşteri. Nu ştiu exact ce năşteam. Cui sau la ce anume dădeam viaţă.
Liniştea aia care te încojoară mereu era prezentă şi aici, în lumea ta. M-am ridicat şi am aprins lumina. Veiozele de lângă pat palpau orbeşte în ochii mei.
Le-am stins şi le-am reaprins de zeci de ori. Mă sufocau pereţii unei camere din care tu lipseai. Mă durea tencuiala lor, varul de pe ele, deşi nu mă cheamă Ana. Nici măcar vreo verişoară Ana n-am. Nici măcar vreo mătuşă. Cu toate astea, mă dureau pereţii. Nu ştiam de ce eram acolo. De ce teama bruscă de propriul cămin. De ce nu am înfruntat noaptea din cartierul meu ca de fiecare dată şi am venit aici. Mă simţeam penibilă, copilă, idioată, naivă. Apoi am auzit chei în uşă.
Instinctiv, muschii mi s-au contractat ca să mă ridic. Dar am rămas. Am stins veioza ultima dată, am tras pătura pe mine. Auzeam paşii tăi. Am închis ochii, ca în faţa unui lucru de care îţi e teamă. Când ai intrat în cameră m-am prefăcut că dorm. Am simţit lumina aprinsă apoi stinsă brusc: m-ai văzut dormind. Te auzeam cum îţi dai jos cureaua, pantalonii. Patul curbându-se după tine. Pula ta în spatele meu şi mâinile tale pe frunte.
Mă sărutai, o mână îţi aluneca printre picioarele mele. Îmi frecai pizda încet. M-am ridicat şi m-ai sărutat. Pula ta erectă şi piza mea udă. Cuvinte triviale, care oricum nu pot descrie vreodată brutalitatea dintre noi doi. Pasiunea. Iubirea.
Nici nu ştiu cum m-am trezit dimneaţă. Eram singură în cameră. Nici urmă de tine, niciun semn că ai fi trecut vreun moment pe acolo cu câteva ore înainte. Buimacă m-am îndreptat către baie. Îmi era rău. Îmi venea să vomit, ameţeam. Simţeam dorul de tine şi era groaznic să ştiu că n-ai fi fost vreo clipă lângă mine în noaptea asta.
În care urma să mor. În care era scris să fiu înjunghiată ca un porc pe o stradă jegoasă din capitală. Descoperită la şapte ale dimineţii de vreun măturător obosit, uşor necrofil.
Mi-am verificat telefonul şi am constatat îngrozită
Că nu e deloc ziua în care am supravieţuit morţii.
E dimineaţa pe care o visasem cu o noapte în urmă.

top