Înapoi

Sunt acolo. Camera prea luminată şi patul prea mic.

În fiecare dimineaţă aud convorbiri la telefon, certuri şi apoi râsete, hohote, chicote.
În fiecare seara mă gândesc la casa mea, la pisica mea, 300 de kilometrii depărtare de mine şi o aud miorlăind, miorlăind cu sufletul ei de felină uitată de lume şi de persoana care stă cu ea, dar care nu o suportă şi n-o hrăneşte.
Şi mă gândesc, eu merit toate astea. Îmi merit salteaua tare şi pătura veche, îmi merit drumul spre facultate, frigul şi frunzele pe care mai alunec din când în când.
Merit pensele şi mirosurile de formol, merit halatul jegos, second hand. Merit caii şi intestinele lor, merit copitele lor împuţite şi pleoapele lor tăiate, ciopârţite, măcelărite.
Eu merit fiecare durere de spate, care mă lasă la pământ,merit pământul şi tărâna. Niciodată viaţa nu-ţi dă mai puţin, întotdeauna te îndoapă cu părerile altora şi noroiul lor.
Unghiile mele tăiate şi oja de pe ele, scorojită mai ceva ca vopseaua din camera mea. Stau acolo pentru că e chiria mică. Pentru că am nevoie de soare în viaţa-peşteră. Aici întră cu forţa, ca un viol solar." Viol solar" sună atât de ironic pentru mine. În casă n-am voie să fumez şi de tine nu dau. Nu dau de tine ca să fumăm un Winston, un Pall Mall sau un Black. Nici singura plăcere care mi-a mai rămas nu mă aduce aproape de tine. Suflet de fumător, cu plămânii praf, cu gâtul julit, cu vocea răgusită.
Uneori fac sex. Singura sau cu alţii. Orgasmele nu-s cel mai frumos lucru din lume, nici măcar mediocre nu sunt. Îmi merit singurătatea şi microorganismele de sub pat, piele şi unghii. Câteodată mă dau jos de pe tocuri şi simt gresia rece ca pe o binecuvântare. Genială gresia asta. Sunt nopţi în care cânt, cu o rochie neagră pe mine. În rochia mea neagră şi în tocurile mele mă simt departe. Doişpe centrimetri ajung să mă desprind de căcatul ăsta de lume, în care toţi se cred regi şi regine. 
Regi şi regine cu inimi de clovni. 
Simt nevoia să-ţi vorbesc din lumea mea schizofrenică, simt nevoia să-ţi spun şi ţie despre halucinaţia mea cu oamenii ce se plimbă dintr-un sertar în altul. Am nevoie de mâini puternice care să mă oprească din cercurile astea făcute pe gheaţă.
Îmi place să patinez. Îmi plâng de milă prea des. Ar fi trebuit să plec departe de viaţa mea de amantă. Şi dacă prietena ta ar ştii de ce n-o ceri în căsătorie, dacă ar ştii de cearceafurile noastre albastre ar înnebuni.
Îmi spui că o iubeşti şi că din când în când îţi imaginezi copii, că apoi te trezeşti şi realizezi că eşti cu mine mai des decât cu ea. Soarta asta e a mea, pentru că o merit.
Iţi sărut de multe ori buzele ca şi cum ar fi prima oara, ultima oară. Ca şi când aş fi o târfă cu viitor de medic veterinar, viitor în care nu poate fi nimic altceva decât obiectivă. Ca şi când aş merita mai mult decât singurătatea senină, ca şi cum aş merita să fiu iubită cu adevărat.
Merit să o părăseşti. Merit să o urăsc cu toată inima pentru că ea are voie să-ţi dea mesaje şi mailuri de dragoste, în timp ce eu nu. Merit să vii la mine cu sufletul curat, cu pula sculată pentru mine.
Merit să mă iubeşti ca un nebun. Merit să pot să-ţi strig numele, nu doar să-l şoptesc pentru mine. 
 Sunt aici. Camera e a noastră. Casa asta e a noastră. 
Pisica e grasă şi hrănită.  Doarme cu lăbuţele pe blana motanului. E al doilea Crăciun cu tine. 
În fiecare zi fumăm împreună. 

Să mă las să-mi fie frică de mine


Aş scrie despre oamenicat de ipocriti sunt,dar
 Am făcut pauză de ei.
 Am obosit atât de rău să-i ascult până la capăt
Capătul lor, mâinile, oasele şi măruntaiele
Pline de frig şi vorbe goale.
Aş scrie despre noi doi, dar suntem deja o poveste penibilă
Doi oameni care se iubesc nu mai sunt o poveste interesantă.
Aş scrie despre cât de singură sunt,totuşi
cum mă macină orele astea, cum acelaşi loc, acelaşi spaţiu
 Mă fac să fiu nebună
Dar n-am pic de curaj
Să mă las să-mi fie frică de mine.
Sunt cumva speriată de oameni, 
D-aia nu dau doi bani pe ei
Nici ei pe mine
Mai sunt vreo doi prieteni care mă împrumută
Dar îmi cer întotdeauna înapoi.
În patul meu pot doar eu să stau
În partea mea pot doar eu să dorm
A doua zi doar eu pot fi puţin mai odihnită
Cu toate astea,
În fiecare zi creşte oboseala în mine
ca un întuneric la Polul Nord
-Polul Sud e în mintea mea, mai portocaliu
Dar nu ştiu de ce.
-Nu beau, dar fumez,azi iar n-am ţigări
N-am stare. N-am o stare anume. N-am nicio stare
Am făcut pauză de propoziţii, de predicate
N-am cuvinte să râd, nici să plâng
N-am cuvinte nici pentru vocea mea, care acum
Stă pierdută undeva înauntru meu
Pândind Dumnezeu ştie ce. 

Pentru ciment- cântec de leagăn




Am ajuns să cred cu convingere că nu mai am nimic frumos în mine. Niciun vis, nicio tresărire, nicio emoţie care să ajungă mai presus unei ieşiri de insomniacă. S-au făcut cinci ani, mai nou, cinci ani de când stăm unul lângă celălat ca nişte statui vii, care respiră din când în când şi care nu închid niciodată ochii.
Am ajuns până în punctul în care să nu mai iubesc nimic la tine. Nicio atingere şi niciun gând, toate sunt bătăi cunoscute şi repetate şi nu-s pisică, Blue, eu nu-s pisică, să-mi placă rutina.
Şi dacă nu-mi place, Blue, dacă nu-mi place să stau ţintuită lângă tine, de ce stau, de ce nu mă mişc?
Nu e parte din mine care să nu te urască,
să nu te iubească ,
să nu te respecte pentru ce ai ajuns să faci din mine: cea care zbura mai sus de mese, mai sus de dulap, mai sus de blocuri. Eram mai visătoare decât orice zmeu, decât orice pasăre, eram un copil şi prin tine am ajuns să cresc şi să mă maturizez. Ochiul meu stâng, pe care ai apucat să-l învineţeşti de atâtea ori îţi mulţumeşte că l-ai învăţat să vadă fără ochii ajutători, ai minţii.
Operaţiile pe inimă n-au fost îndeajuns să vindece boala asta, Blue, dar se va opri într-o zi, promit, promit pe ce am mai scump că inima asta nenorocită o să se oprească să bată degeaba.
Aş fi trecut pe la tine ca la un prieten vechi, mi-aş fi dorit să-ţi povestesc, Blue, despre copilul pe care l-am născut în lipsa ta, dar ai fost tot aici şi n-am apucat să-ţi simt lipsa din seva asta a organismului meu bolnav de noi.
Ţipetele lui ne-au trezit din insomnia veşnică din noi doi, în care eram amândoi paralizaţi. Din uterul meu infect am scos vietatea astea cu ochii mei şi părul tău, Blue, deşi întreaga mea viaţă mi-am dorit.
Mi-am dorit să aibă ochii tăi şi părul meu, şi corpul meu
talentul meu la desen şi la cântat
pasiunea mea pentru citit şi învăţat
pe vremea aia credeam cu disperare că mai e ceva frumos şi îndeajuns de bun în mine,Blue.
Toate astea au dispărut în cimentul ăsta pe care l-am născut, care ţipă tăcere şi care ne vrea aici, unul lângă altul, de cinci ani. Sunt cinci ani deja, Blue.

Aniversare, din nou





Am luat multe forme, am luat şi pauze, ne-am schimbat lookul şi atitudinea, am modificat un milion de lucruri şi am crescut, aşa cum trebuie să o facă oricine.
CAFEAUA nu a însemnat doar texte scrise, au fost scrieri adevărate, niciun cuvânt nu e aruncat, totul e trăit şi poate asta mă face să-mi privesc blogul ca pe o parte din mine. Una pe care ajung să o prezint celor care vor să mă cunoască aşa cum sunt eu cu adevărat.
Deşi de multe ori oamenii au rămas suprinşi spunându-mi "eşti total diferită", asta nu înseamnă că aici e o altă persoană, ci că aici e persoana pe care ei n-au cunoscut-o încă.
După atât de mult timp pot spune doar că am ajuns acolo unde nu credeam niciodată că voi ajunge, că am trăit frumos şi urât în acelaşi timp şi că toate astea s-au văzut aici.
Dacă n-am mai scris de ceva timp e pentru că viaţa în jurul meu are altă viteză. Timpul curge şi mă trezesc uneori mai obosită decât mă duc la culcare, dar am motive să trăiesc încă o zi, un an. Asta îmi aminteşte că sunt om, om ca toţi oamenii.
În sine, la asta se referă " Drog la scară mondială". Motivul pentru care fiecare se trezeşte în fiecare dimineaţă cu gândul de a merge mai departe. Poate fi o persoană, un timp, o speranţă la ceva mai bun sau simplul gust al unei cafele.
La mulţi ani, deci. La mulţi ani blogului, mie şi oamenilor care mă citesc, cei care nu lasă neapărat un semn că au trecut pe aici, celor care au drogul lor, mai frumos sau mai urât, celor care sunt oameni şi nu în ultimul rând, la mulţi ani celor despre care scriu. :)

CAFEAUA

Abia atunci mi-am adus aminte



Te mai uiţi câte o dată înapoi şi te întrebi cum şi ce s-a mai schimbat în viaţa ta. Nu ţi-au crescut aripi, n-ai ajuns nici cel mai fericit om din lume şi nici cel mai bogat. Nici cu sănătatea nu stai excelent, că doar eşti om şi vii pe lume cu defecte din fabrică. Defecte simpatice care te fac special, cică, dar tot defecte, că-i imposibil altfel. Şi te mai opreşti aşa, şi te uiţi la tine. Şi nimic.
Eram vineri dimineaţa în faţa blocului, cu căştile-n urechi şi mă îndreptam grăbită spre metroul de la Romană, bătea vântul uşor şi mă gândeam că-i destul de cald deşi e dimineaţă, mă îngrozeam la căldura pe care aveam s-o îndur după-amiază. Îmi spuneam că am făcut o greşeală când mi-am luat bluza gri cu mânecă lungă, pentru că afară o să fie cu siguranţă cald, foarte cald.
Apoi ziua s-a descusut, pur şi simplu, similară cu restul zilelor din viaţa mea din ultima vreme. Nimic din ziua aceea nu a fost deosebit, nimic ieşit din comun.
Când am ajuns acasă, seara, mă dureau picioarele ca smulse de corp. M-am aşezat în pat, plină de lene şi atunci, atunci. Abia atunci mi-am adus aminte.

Era iarnă şi era cel mai bun prieten, un prieten pe care-l vedeam rar, dar des, e îngrozitor de greu de explicat, deşi ar fi uşor de înţeles. Aş fi dat orice să-l văd, să vorbim, aş fi dat orice să fim prieteni pe viaţă, dar vezi tu, unii prieteni sunt de sezoane, ca hainele. Poate tu îi iubeşti mereu, ei nu te pot purta în fiecare anotimp. Iubirea noastră, mai presus decât orice propoziţie, s-a stins scurt, în altă iarnă.
Nu ştiu de ce, poate am greşit sau poate n-am greşit destul de mult ca să mai pot primi sfaturi. Era o dimineaţă de miercuri, ceţoasă, afară era frig de crăpau pietrele(ţin minte că pe vremea aia purtam un palton în nuanţe cafenii). Mi-a spus bună dimineaţa, m-a sărutat pe frunte, m-a lăsat să mai dorm o oră. Sora lui mi-a dat cafea, am fumat împreună şi de atunci nu ne-am mai văzut, nu ne-am mai vorbit, nu ştim unul de celălalt, dacă mai murim, dacă mai trăim.
Nimic nu-mi mai aduce aminte de vechea eu. Mi-am schimbat hainele, mi-am schimbat tunsoarea, culoarea părului, sunt alta în ambalaj aproape nou. Gândurile mele se deosebesc de vise, de speranţe şi de copilul pe care încercam să-l mai mimez cândva.
Am înţeles că nimeni nu se bucură pentru tine când pare că eşti mai fericit de data trecută. Se uită la ei, constată că ei sunt nişte ruine din ipsos faţă de viaţa pe care o văd în tine. Ei ştiu că şi-au machiat nefericirea şi pleacă.
Nimeni nu se bucură pentru tine când eşti fericit. Nimănui nu-i place să constate că altcineva ar putea.
Când mă uit la mine eu ştiu că nu vreau să-mi aduc aminte de vechea eu. Ştiu că uneori e neapărat să trecem peste noi ca peste mormintele strămoşilor: am învăţat, am mers mai departe.
Abia după ce l-am cunoscut,am aflat că Blue trebuia să rămână în viaţa mea doar ca să am peste ce trece. Nicicând nu m-am întrebat: " e bine sau nu?". Niciodata nu mi-am spus " mai gândeşte-te". Încă nu ştiu dacă a fost bine sau nu. Încă nu ştiu dacă e bine sau nu. Întotdeauna am simţit în loc să gândesc. Høres a venit în viaţa mea de parcă ar fi avut dintotdeauna intenţia să rămână.

Când oamenii vin aşa, treci împreună cu ei peste morminte.

Te uiţi câteodată aşa la tine şi realizezi că toate în viaţa ta s-au schimbat. Stai în alt apartament, ai alţi prieteni, alte străzi în jurul tău, eşti diferit, te-ai schimbat, dar eşti persoana pe care ţi-ai dorit-o mereu în locul tău.
Vezi? în realitate, nimic nu e schimbat. În fiecare dimineaţă, prieteni dispar, pentru că unii oameni sunt ca hainele. În fiecare seară, noi morminte, noi strămoşi. Îţi vine să crezi, Høres ?
Nu mi-au crescut aripi, nu sunt nici bogată şi nici cu sănătatea nu stau excelent.
Nimic, dar nimic nu a fost astăzi ieşit din comun.

Høres



N-am să dorm liniştită, Høres. Dincolo de pereţii ăştia, lumea se răsfrânge ca picioarele unei târfe pentru iubitul ei.
Luminile din afara pielii tale nu mă lasă să trăiesc orbeşte, nimic nu-mi dă pace. Oamenii vorbesc tare cu inimile lor, se poartă să fim sentimentalişti insensibili, Dracu ne mai înţelege pe noi şi pe aripile noastre.
Cântecul ăsta nesfârşit al coapselor mele n-are ritm, n-are anotimp, femeile din mine urlă orgasmic către fiecare bărbat întâlnit la colţul stăzii, unde fiecare bărbat eşti tu, Høres. Unde fiecare femeie din mine moare în fiecare noapte în braţele tale, ca un sfârşit de poveste mai mult sau mai puţin fericită.
Am trecut cu tine prin fiecare oraş al ţării ăsteia de fricoşi, organe şi nebuni pictaţi sau îmbrăcaţi în haine second-hand şi sunt fericită, Høres. Nicio femeie nu şi-a auzit mai bine fericirea, ca o melodie fără sfârşit, fără glas, fără nopţi, doar cu dimineţi. Spune-mi câte femei ţi-au cântat, Høres, câte ţi-au spus la nesfârşit că te iubesc, că te vor iubi mereu, câte te-au părăsit doar ca să nu se ţină de cuvânt, câte dintre ele sunt eu, Høres.
Şi nu mai am nimic, nimic al meu. Am pierdut individul din mine care respiră pe cont propriu, care trăieste liber,a fugit în libertatea lui, pierdut printre mii de alţi indivizi liberi şi frumoşi. Am pierdut cântecele, nu mai ştiu să dorm, nu mai ştiu să mănânc, mă pierd în fiecare dimineaţă, de un an de zile nu mai ştiu să găsesc alte culori în jurul meu în afară de albastru şi din cauza asta oamenii îmi spun Blue, Høres.
Aş vrea să fumez, dar nu mai am ţigări, n-am nici plămâni cu care să respir, n-am nici buze pe care să le pun deasupra alor tale, n-am buze cu care să te sărut, Høres. N-am nici piele, degete, spune-mi, cum să strig din tine, cum să mă fac auzită când tu eşti sunetul în sine, mai mare decât orice început de lume, mai mare decât Dumnezeu. Nimeni nu te vede, nimeni nu te ştie, toţi te aud, te cer, spune-mi, câţi dintre ei te iubesc, Høres, câţi strigă dinauntrul tău ca să nu poată ieşi nicodată?
Trăiesc în tine de atât de mult timp, inconştientă de viaţa mea, ca un fetus condamnat să nu iasă niciodată din uter, mereu între pereţii aceluiaşi organism dătător de viaţă, fără de care nu poate nici să trăiască, fără de care nu poate muri. Şi sunt fericită, nici un om nu ştie fericirea asta mai bine decât mine, pentru că sunt om şi eu, Høres. Nimeni nu şi-a închinat genunchi în faţa gurii ca un copil, nimeni nu şi-a sărutat coapsele, nimeni nu ştie mai bine decât mine cum e să te iubeşti ca pe o a doua fiinţă pentru că eşti o a doua fiinţă, Høres.
În fiecare dimineaţă lipită de tine, în tine, cu tine, unul şi acelaşi, Dumnezeul meu.
Şi ştiu că mă cauţi, aud dintre pântecele tale cum mă strigi pe nume şi mă chemi ca pe un animal de casă "Blue, vino, Blue, te rog" dar să ştii că nu voi veni niciodată din interiorul tău, mi-e milă de corpul tău distrus de mine şi de sosirea mea pe lume. Abdomenul tău albastru pe interior şi sângele tău albastru plin de dioxid de carbon, totul albastru în jurul meu, te rog, Høres, să nu crezi că sunt o tumoare. Te rog să nu uiţi că unul fără altul noi nu putem trăi.
Am să trimit femei la tine, femei frumoase să te facă fericit şi pe tine, să simţi şi tu că eşti iubit, puţin câte puţin, până la sosirea mea, Høres, pentru că eu încă mai cred în învierea morţilor.

prima schită

În fiecare dimineaţă simt că mă tocesc de marginea patului. Am impresia că voi ajunge coaja unui om care obişnuia să aibă păreri cândva, care obişnuia să meargă pe propriile picioare şi să-şi consume singur nervii. Acum mă tocesc de pat dimineaţa, merg ajutat de cârje emoţionale. Şi nu mai ştiu să fac doi paşi fără să mă prăbuşesc la pământ. Am pierdut de mult înnumărătoarea zilelor. Nu mai ţin minte o mulţime de lucruri, presupun că uitarea e un efect secundar de care trebuie cu toţii să ne plângem, dar de care, în realitate, să nu suferim niciunul.

E groaznic să ştiu că mi-am dorit toată viaţa să fiu departe de toate astea şi acum nici măcar nu apuc să-i duc dorul, pentru că se întoarce totul, ca o imagine prost aranjată. Am vrut cu disperare să mor departe de vechea viaţă, dar ştii cum se spune, de ce ţi-e teamă nu scapi, deci iată-mă levitând în starea pe care nici măcar nu mi-am imaginat-o până acum. Nici înainte, nici înapoi. Dacă ripostez, se strânge totul pe mine, dacî nu fac nimic, se prăbuşeşte totul.
Nu-mi place locul în care stau. Nu-mi suport nici vecinii, nici pereţii, nici pătura care mă acoperă, dar care nu e a mea. Pe care nu o pot împacheta decât într-un anumit fel. Am fugit de singurătate ca dracu' de tămâie. Am ajuns singură printre mii de oameni, cu toţii străini de însăşi viaţa lor.

Încerc din răsputeri să înţelegi că ce îţi spun e dragoste. Nu cred că există vreun om care să te fi iubit cu mai multă disperare decât mine. Nu cred că există femeie care să se fi trezit aşa cum mă trezesc eu, de dorul tău, de la un capăt la celălat al patului, deşirată. Şi dacă există, fi sigur că nu te iubeşte pe tine.

şi femeia asta te iubeşte,Blue


Lucrurile care mă împiedică zi se zi să te simt mai aproape fac nopţile să pară lungi şi canceroase.
A trecut un an, un an întreg de când îţi scriu, Blue. Pe vremea asta, acum un an, nu ştiam cum te cheamă sau unde eşti şi strigam cuvinte care să te facă să întorci capul spre mine. Nu voiam să mă priveşti ca pe o cerşetoare, Blue, voiam să mă vezi ca pe femeia lângă care trebuie să fii şi care s-a săturat să aştepte. Pe vremea aia duceam trenurile şi drumurile cu zilele de parcă timpul s-ar fi măsurat în câte drumuri dus-întors, de parcă iubirile s-ar fi măsurat în minute. Pe vremea aia visam doar că te vei întoarce şi vei înţelege că lumea se sfârşeşte în noi noi, că nu există Adam, că nu există Eva, nici Dumnezeu, că nu există nimeni dacă nu vrem noi să aflăm de existenţa lor. Pe vremea aia existai doar tu pentru mine, nicidecum şi eu pentru tine.

Ca orice dezamăgire, peste iubirea noastră a venit uitarea faptelor reale: vedeam iluzii şi cam atât. Erai pentru mine tot ce n-a fost nimic pe lumea asta, Blue. Erai tată, erai mamă, erai pereţi şi casă, erai iubire, erai ură. Vezi tu, la asta mă refer. Când iubeşti pe cineva, vezi totul în el, bun şi rău, e totul pentru tine. Nu există loc fără el, nu există ieşiri, nu există teamă, nu există siguranţă. Nimic nu e mai presus, nimic nu e mai prejos. De multe ori oamenii nu pot înţelege, dar să fim serioşi, Blue, câţi oameni pot înţelege iubirea?
Ai venit, bineînţeles, ai venit de prea multe ori. Mut, orb, surd, oamenilor neputincioşi nu le arăţi străzile pentru că vor fi călcaţi de maşini. Drumul pe care urma să-l faci era mai lung decât orice închipuire pământeană. Am scris de prea multe ori despre tine, Blue, am scris de prea multe ori ca să mai fii personajul despre care scriam cândva. Te-am povestit de prea multe ori ca să mai existi cu adevărat în forma ta brută de om prost şi imbecil, surd şi ipocrit. Te-am urcat prea sus ca să te pot da jos.

Şi ţi-am promis că îţ voi scrie scrisori în care îţi voi mai povesti cum şi ce s-a mai întâmplat. Ca unui prieten bun, Blue. Problema e că nimeni n-are nevoie de prieteni imaginari. Dar mă ţin de promisiuni, aşa cum făceam când eram mici şi tu-mi promiteai că te vei întoarce de la magazin cu jeleuri şi suc.

M-am întors, Blue să-şi spun că femeia aia te iubeşte. Doar că tu o înşeli şi-i întorci spatele.

M-am întors , Blue. M-am întors să-ţi scriu despre cum se simte iubirea. M-am întors să-ţi scriu despre cum se simte ura.
M-am întors să-ţi scriu blestemele.

Azi nu s-a întâmplat nimic



N-am ştiut niciodată să scriu declaraţii de dragoste, deşi întotdeauna am fost cât de cât bună la spus cuvinte.
Genul ăla de fraze, lungi şi elaborate, scrise anume pentru a fi citite de celălalt. N-am putut nicicum să-ţi scriu, nici măcar impotetic, pentru că, undeva în mintea mea, ţie nu ar fi trebuit niciodată să-ţi explic ceea ce simt.
Viaţa mea dinainte de tine poate fi cu greu numită viaţă. M-am născut prea mică, era să mor, de mii de ori,tragic chiar. Am crescut diferit, în lumea aia liniştită dar furtunoasă, în care mi-am dorit dintotdeauna o pisică , pentru că nu aveam părinţi pe care să-i iubesc, pentru că nu aveam la cine să mă întorc de la scoală, pentru că nu era niciun suflet cu care să adorm. Am crescut departe de tine, într-un oraş mic, nu foarte mic, dar îndeajuns încât să ţi se pară ca te ucide fiecare stradă, că ai trecut prin fiecare colţ, că ai cunoscut pe toată lumea şi îndeajuns să te întrebi ce mama dracului cauţi acolo.
Cumva, toate m-au ţinut departe de tine. Oamenii, locurile, am fost acolo unde ai fost şi tu, dar la două ore distanţă, am râs în locurile în care urma să râd cu tine, dar nicio clipă nu te-am văzut. Nu am ştiut că exişti.
Şi mai sunt momentele alea penibile, ştii, când te uiţi la alţii şi te întrebi ce au ei şi tu nu ai. Te răscoleşti, te răsuceşti, te redefineşti ca să ajungi la concluzia că şi dacă ai schimba ceva, şi celălalt te-ar iubi, nu ai fi tu în stare să iubeşti. Momente în care tot ce-ţi rămâne de făcut e să zâmbeşti, să ridici puţin sprânceana, să faci glume obcene şi proaste şi să nu arăţi că eşti om şi că suferi. Aşa am crescut.
Bineînţeles, am crezut că iubesc. De zeci de ori, mii de ori, de prea multe ori. Unui om căruia nu i-a fost dat să fie iubit nici măcar de o familie îi e greu să recunoască sentimente adevărate, cel puţin la început. Am înghiţit în sec, pentru că citisem poveşti de dragoste, romane şi reviste când eram copil şi credeam că dragostea înseamnă să ierţi şi să te laşi călcat în picioare. N-am ştiut nicio clipă că dragostea înseamnă să nu trebuiască să fii călcat vreodată de nimic. Am rezistat în faţa primelor despărţiri şi mintea mea de copil îmi spunea "asta e iubirea adevărată." Am rezistat în faţa distanţelor, le-am dărâmat şi mi-am călcat pe orgoliu spunându-mi " hei, asta e iubirea adevărată". Am văzut cele mai prosteşti lucruri, cele mai incestuoase şi am tăcut crezând că aşa se manifestă o iubire. De fiecare dată când terminam plângeam, îmi plângeam de milă, mă uitam la mine şi-mi spuneam "Uite ce ai ajuns. O epavă.". Unde epavele sunt totuşi monumente maiestoase şi eu eram doar o barcă amărâtă destinată să ducă peşte puturos, infectat, putrezit. De fiecare dată mă ridicam, mă pregăteam pentru tine. Şi tu nu veneai niciodată. Îşi anunţai venirea şi mă lăsai să aştept.
A fost şi o perioadă în care am crezut că treaba asta cu iubirile e un căcat pe care-l mănâncă telenovelistele ca să nu se plictisească. Ca să nu creadă că sunt futute aşa, gratis şi brutal. Şi atunci am fost cea mai mare curvă. Mi-am lăsat corpul departe de mine, am fost în alte lumi, fumam şi nu dormeam. Cum poţi numi asta viaţă, spune-mi, cum poţi spune că trăiam până să exişti aici?
Apoi a urmat tăcerea. În care m-am împăcat cu ideea că dacă vei veni vreodată voi fi doar a ta, dar că în rest nu are rost să visez.
Mi-am luat o pisică. Una de pe stradă, pentru că era singură şi îi murise toată familia. Pentru că dacă aveam de gând să iubesc pe cineva , trebuia să nu mai fi fost iubit vreodată. Şi m-am mutat, pentru că oricum nu avea cine să mă aştepte, pentru că patru pereţi nu definsesc cuvântul "acasă". M-am mutat acolo, unde stai tu, în acelaşi oraş. Puteam să-l aleg pe oricare altul, dar pentru mine nu conta. Oricum îmi făceam planuri să plec din ţară. Nu mă oprea nimeni, deşi în sinea mea mă rugam să o fi făcut.
Când te-am văzut prima dată a fost demenţial: nu am făcut niciun gest. Nici tu, nici eu. Pentru că tu erai proaspăt ieşit dintr-o relaţie de căcat iar eu eram proaspăt ieşită din relaţia altcuiva, unde eu eram amanta şi vina era dată pe mine. Nu aveam chef de tine, nu aveai chef de mine, vorbeam dar nu comunicam, eram cunoscuţi şi n-aş fi putut da mai mult de doi bani pe tine. Mă enervai, mă scoteai din minţi. A fost ziua aia în care am dat nas în nas cu vechile idei" cum ar fi dacă". Şi mă certam.
De aici e o pauză. Un gol pe care nu-l pot explica nimănui. A fost brusc,ca un atac. Nu-ţi ceream nimic, nu voiai nimic. Din prima zi în care ne-am ţinut de mână am simţit ceva diferit. Nu că se potriveau, nu că se simţea bine. Ci că nu era nicio diferenţă. Că au fost dintotdeauna acolo. Nu am simţit nimic atunci când ne-am sărutat. Nici fluturaşi, nici jenă, nimic negativ, nimic pozitiv. Era firesc,era ca o regăsire. Ca o fericire pe care nu-mi aminteam să o fi simţit-o vreodată. Nu m-a durut nimic mai tare decât noaptea în care ar fi trebuit să fi acolo, dar lipseai. N-ai tu idee cât pot să doară nişte amărâţi de pereţi. Cum pot să râdă de tine nişte tablouri, cum simţi că ţi-e frig, teamă şi că orele trec greu.
Şi aşa, omul care nu a fost niciodată iubit a aflat că dragostea înseamnă să încasezi foamete, frig şi să ţi se pară cumplite şapte minute fără celălalt. Aşa omul ăsta, care nu ştia să iubească, a aflat că nu trebuie să-ţi întinzi sufletul pe o tavă şi să aştepţi să ţi se răspundă. Că aveţi , cât timp sunteţi împreună, acelaşi suflet.
Nu ştiu să trăiesc. Nu ştiu să respir, să mănânc, sunt un cântec din ăla de surdină până vii. Iubirea înseamnă să nu-ţi pese de ochii celorlalţi pentru că ştii sigur că
nimeni nu trăieşte în locul tău. Că nimeni nu simte pentru tine. Nimeni nu poate vedea, oricât spun ei că ştiu cum e, nu ştiu. Iubirea înseamnă să nu îţi pese de reguli şă să spui cele două cuvinte în primele patru zile. Iubirea înseamnă să nu te oprească nimic.
E absurd să trăiesc fără tine. E ca un cancer în metastază, o coptură infectă să mă trezesc fără tine. Credeam că a iubi înseamnă să fii nebun, copilăros. Iubirea înseamnă să iei decizii care îţi schimbă viaţa. Iubirea înseamnă să nu înşeli. Să nu fi nevoit vreodată te înşeli. Să nu minţi, să nu ascunzi. Să nu simţi nevoia să faci toate astea. Iubirea nu înseamnă perfecţiune. Înseamnă toate defectele, adunate la un loc, înseamnă să fii în stare să-l strângi în braţe ca pe un copil şi să-l asiguri că va fi bine. Iubirea înseamnă să vrei să fii iubit. Pentru că de fiecare dată când ejaculezi în mine nu simt teamă, repulsie, simt că e firesc. Iubirea, peste toate astea, înseamnă să nu ştiu să îţi scriu declaraţii.
Să scriu ce mi-aş fi dorit să-ţi spun toată viaţa.
top