prima schită

În fiecare dimineaţă simt că mă tocesc de marginea patului. Am impresia că voi ajunge coaja unui om care obişnuia să aibă păreri cândva, care obişnuia să meargă pe propriile picioare şi să-şi consume singur nervii. Acum mă tocesc de pat dimineaţa, merg ajutat de cârje emoţionale. Şi nu mai ştiu să fac doi paşi fără să mă prăbuşesc la pământ. Am pierdut de mult înnumărătoarea zilelor. Nu mai ţin minte o mulţime de lucruri, presupun că uitarea e un efect secundar de care trebuie cu toţii să ne plângem, dar de care, în realitate, să nu suferim niciunul.

E groaznic să ştiu că mi-am dorit toată viaţa să fiu departe de toate astea şi acum nici măcar nu apuc să-i duc dorul, pentru că se întoarce totul, ca o imagine prost aranjată. Am vrut cu disperare să mor departe de vechea viaţă, dar ştii cum se spune, de ce ţi-e teamă nu scapi, deci iată-mă levitând în starea pe care nici măcar nu mi-am imaginat-o până acum. Nici înainte, nici înapoi. Dacă ripostez, se strânge totul pe mine, dacî nu fac nimic, se prăbuşeşte totul.
Nu-mi place locul în care stau. Nu-mi suport nici vecinii, nici pereţii, nici pătura care mă acoperă, dar care nu e a mea. Pe care nu o pot împacheta decât într-un anumit fel. Am fugit de singurătate ca dracu' de tămâie. Am ajuns singură printre mii de oameni, cu toţii străini de însăşi viaţa lor.

Încerc din răsputeri să înţelegi că ce îţi spun e dragoste. Nu cred că există vreun om care să te fi iubit cu mai multă disperare decât mine. Nu cred că există femeie care să se fi trezit aşa cum mă trezesc eu, de dorul tău, de la un capăt la celălat al patului, deşirată. Şi dacă există, fi sigur că nu te iubeşte pe tine.

6 păreri geniale:

lebreanu spunea...

De multe ori, uitarea e un mecanism de aparare, prin care reprimam experiente neplacute... Acuma... ca mai pica victime colaterale si experiente pe care, poate, nu le-am vrea uitate, asta este, ca la razboi... se intampla. Si probabil ca si fuga de/inspre ceva/cineva, e tot un mecanism de aparare, chiar daca de multe ori il numim libertate, dragoste, schimbare, pas inainte... Ca inainte nu era bine... :)

Den spunea...

De ce nu incerci sa experimentezi stari noi? De exemplu, sa te trezesti intr-o dimineata cu ideea ca toate lucrurile prin care treci sunt experiente care te fac mai puternica. Chiar daca acum nu vezi luminita de la capatul tunelului, trebuie sa fii realista ca este acolo...Si atunci cand o vei atinge, te vei uita in urma si vei regreta ca ai ales sa 'stai' sub patura (care nici macar nu este a ta) si sa preferi momentele de tristete in schimbul celor de fericire si liniste sufleteasca. Si din pacate sunt momente pierdute complet!
Insa ai timp...ai timp sa iti iubesti vecinii...sa iesi la cules de stari pe strada...sa vorbesti cu oameni pe care nu ii cunosti despre ce ii motiveaza si ii face fericiti.
Ahh, viata este atat de frumoasa cand tragi perdelele si lasi sa intre lumina.

O fata mica pe nume Ancuta :D spunea...

Ai scriiiiis! :D
>:D<

CAFEAUA spunea...

am scris...
sunt de mult astea:)

Vlad Placinta spunea...

Buna ziua,
Ma iertati ca va deranjez, vin cu rugamintea la d-voastra sa sprijiniti pe blogul d-voastra campania umanitara”” Sa fim oameni... ”(http://safimoameni.blogspot.com/) cu logo campaniei punandu-l pe blogul d-voastra!
Impreuna putem schimba vieti!
Va multumesc pentru sprijinul acordat!
Va rog frumos sa imi lasati un raspuns la adresa de e-mail safimoameni@yahoo.com

ratzone spunea...

lectura frumoasa.ms

top