şi femeia asta te iubeşte,Blue


Lucrurile care mă împiedică zi se zi să te simt mai aproape fac nopţile să pară lungi şi canceroase.
A trecut un an, un an întreg de când îţi scriu, Blue. Pe vremea asta, acum un an, nu ştiam cum te cheamă sau unde eşti şi strigam cuvinte care să te facă să întorci capul spre mine. Nu voiam să mă priveşti ca pe o cerşetoare, Blue, voiam să mă vezi ca pe femeia lângă care trebuie să fii şi care s-a săturat să aştepte. Pe vremea aia duceam trenurile şi drumurile cu zilele de parcă timpul s-ar fi măsurat în câte drumuri dus-întors, de parcă iubirile s-ar fi măsurat în minute. Pe vremea aia visam doar că te vei întoarce şi vei înţelege că lumea se sfârşeşte în noi noi, că nu există Adam, că nu există Eva, nici Dumnezeu, că nu există nimeni dacă nu vrem noi să aflăm de existenţa lor. Pe vremea aia existai doar tu pentru mine, nicidecum şi eu pentru tine.

Ca orice dezamăgire, peste iubirea noastră a venit uitarea faptelor reale: vedeam iluzii şi cam atât. Erai pentru mine tot ce n-a fost nimic pe lumea asta, Blue. Erai tată, erai mamă, erai pereţi şi casă, erai iubire, erai ură. Vezi tu, la asta mă refer. Când iubeşti pe cineva, vezi totul în el, bun şi rău, e totul pentru tine. Nu există loc fără el, nu există ieşiri, nu există teamă, nu există siguranţă. Nimic nu e mai presus, nimic nu e mai prejos. De multe ori oamenii nu pot înţelege, dar să fim serioşi, Blue, câţi oameni pot înţelege iubirea?
Ai venit, bineînţeles, ai venit de prea multe ori. Mut, orb, surd, oamenilor neputincioşi nu le arăţi străzile pentru că vor fi călcaţi de maşini. Drumul pe care urma să-l faci era mai lung decât orice închipuire pământeană. Am scris de prea multe ori despre tine, Blue, am scris de prea multe ori ca să mai fii personajul despre care scriam cândva. Te-am povestit de prea multe ori ca să mai existi cu adevărat în forma ta brută de om prost şi imbecil, surd şi ipocrit. Te-am urcat prea sus ca să te pot da jos.

Şi ţi-am promis că îţ voi scrie scrisori în care îţi voi mai povesti cum şi ce s-a mai întâmplat. Ca unui prieten bun, Blue. Problema e că nimeni n-are nevoie de prieteni imaginari. Dar mă ţin de promisiuni, aşa cum făceam când eram mici şi tu-mi promiteai că te vei întoarce de la magazin cu jeleuri şi suc.

M-am întors, Blue să-şi spun că femeia aia te iubeşte. Doar că tu o înşeli şi-i întorci spatele.

M-am întors , Blue. M-am întors să-ţi scriu despre cum se simte iubirea. M-am întors să-ţi scriu despre cum se simte ura.
M-am întors să-ţi scriu blestemele.

Azi nu s-a întâmplat nimic



N-am ştiut niciodată să scriu declaraţii de dragoste, deşi întotdeauna am fost cât de cât bună la spus cuvinte.
Genul ăla de fraze, lungi şi elaborate, scrise anume pentru a fi citite de celălalt. N-am putut nicicum să-ţi scriu, nici măcar impotetic, pentru că, undeva în mintea mea, ţie nu ar fi trebuit niciodată să-ţi explic ceea ce simt.
Viaţa mea dinainte de tine poate fi cu greu numită viaţă. M-am născut prea mică, era să mor, de mii de ori,tragic chiar. Am crescut diferit, în lumea aia liniştită dar furtunoasă, în care mi-am dorit dintotdeauna o pisică , pentru că nu aveam părinţi pe care să-i iubesc, pentru că nu aveam la cine să mă întorc de la scoală, pentru că nu era niciun suflet cu care să adorm. Am crescut departe de tine, într-un oraş mic, nu foarte mic, dar îndeajuns încât să ţi se pară ca te ucide fiecare stradă, că ai trecut prin fiecare colţ, că ai cunoscut pe toată lumea şi îndeajuns să te întrebi ce mama dracului cauţi acolo.
Cumva, toate m-au ţinut departe de tine. Oamenii, locurile, am fost acolo unde ai fost şi tu, dar la două ore distanţă, am râs în locurile în care urma să râd cu tine, dar nicio clipă nu te-am văzut. Nu am ştiut că exişti.
Şi mai sunt momentele alea penibile, ştii, când te uiţi la alţii şi te întrebi ce au ei şi tu nu ai. Te răscoleşti, te răsuceşti, te redefineşti ca să ajungi la concluzia că şi dacă ai schimba ceva, şi celălalt te-ar iubi, nu ai fi tu în stare să iubeşti. Momente în care tot ce-ţi rămâne de făcut e să zâmbeşti, să ridici puţin sprânceana, să faci glume obcene şi proaste şi să nu arăţi că eşti om şi că suferi. Aşa am crescut.
Bineînţeles, am crezut că iubesc. De zeci de ori, mii de ori, de prea multe ori. Unui om căruia nu i-a fost dat să fie iubit nici măcar de o familie îi e greu să recunoască sentimente adevărate, cel puţin la început. Am înghiţit în sec, pentru că citisem poveşti de dragoste, romane şi reviste când eram copil şi credeam că dragostea înseamnă să ierţi şi să te laşi călcat în picioare. N-am ştiut nicio clipă că dragostea înseamnă să nu trebuiască să fii călcat vreodată de nimic. Am rezistat în faţa primelor despărţiri şi mintea mea de copil îmi spunea "asta e iubirea adevărată." Am rezistat în faţa distanţelor, le-am dărâmat şi mi-am călcat pe orgoliu spunându-mi " hei, asta e iubirea adevărată". Am văzut cele mai prosteşti lucruri, cele mai incestuoase şi am tăcut crezând că aşa se manifestă o iubire. De fiecare dată când terminam plângeam, îmi plângeam de milă, mă uitam la mine şi-mi spuneam "Uite ce ai ajuns. O epavă.". Unde epavele sunt totuşi monumente maiestoase şi eu eram doar o barcă amărâtă destinată să ducă peşte puturos, infectat, putrezit. De fiecare dată mă ridicam, mă pregăteam pentru tine. Şi tu nu veneai niciodată. Îşi anunţai venirea şi mă lăsai să aştept.
A fost şi o perioadă în care am crezut că treaba asta cu iubirile e un căcat pe care-l mănâncă telenovelistele ca să nu se plictisească. Ca să nu creadă că sunt futute aşa, gratis şi brutal. Şi atunci am fost cea mai mare curvă. Mi-am lăsat corpul departe de mine, am fost în alte lumi, fumam şi nu dormeam. Cum poţi numi asta viaţă, spune-mi, cum poţi spune că trăiam până să exişti aici?
Apoi a urmat tăcerea. În care m-am împăcat cu ideea că dacă vei veni vreodată voi fi doar a ta, dar că în rest nu are rost să visez.
Mi-am luat o pisică. Una de pe stradă, pentru că era singură şi îi murise toată familia. Pentru că dacă aveam de gând să iubesc pe cineva , trebuia să nu mai fi fost iubit vreodată. Şi m-am mutat, pentru că oricum nu avea cine să mă aştepte, pentru că patru pereţi nu definsesc cuvântul "acasă". M-am mutat acolo, unde stai tu, în acelaşi oraş. Puteam să-l aleg pe oricare altul, dar pentru mine nu conta. Oricum îmi făceam planuri să plec din ţară. Nu mă oprea nimeni, deşi în sinea mea mă rugam să o fi făcut.
Când te-am văzut prima dată a fost demenţial: nu am făcut niciun gest. Nici tu, nici eu. Pentru că tu erai proaspăt ieşit dintr-o relaţie de căcat iar eu eram proaspăt ieşită din relaţia altcuiva, unde eu eram amanta şi vina era dată pe mine. Nu aveam chef de tine, nu aveai chef de mine, vorbeam dar nu comunicam, eram cunoscuţi şi n-aş fi putut da mai mult de doi bani pe tine. Mă enervai, mă scoteai din minţi. A fost ziua aia în care am dat nas în nas cu vechile idei" cum ar fi dacă". Şi mă certam.
De aici e o pauză. Un gol pe care nu-l pot explica nimănui. A fost brusc,ca un atac. Nu-ţi ceream nimic, nu voiai nimic. Din prima zi în care ne-am ţinut de mână am simţit ceva diferit. Nu că se potriveau, nu că se simţea bine. Ci că nu era nicio diferenţă. Că au fost dintotdeauna acolo. Nu am simţit nimic atunci când ne-am sărutat. Nici fluturaşi, nici jenă, nimic negativ, nimic pozitiv. Era firesc,era ca o regăsire. Ca o fericire pe care nu-mi aminteam să o fi simţit-o vreodată. Nu m-a durut nimic mai tare decât noaptea în care ar fi trebuit să fi acolo, dar lipseai. N-ai tu idee cât pot să doară nişte amărâţi de pereţi. Cum pot să râdă de tine nişte tablouri, cum simţi că ţi-e frig, teamă şi că orele trec greu.
Şi aşa, omul care nu a fost niciodată iubit a aflat că dragostea înseamnă să încasezi foamete, frig şi să ţi se pară cumplite şapte minute fără celălalt. Aşa omul ăsta, care nu ştia să iubească, a aflat că nu trebuie să-ţi întinzi sufletul pe o tavă şi să aştepţi să ţi se răspundă. Că aveţi , cât timp sunteţi împreună, acelaşi suflet.
Nu ştiu să trăiesc. Nu ştiu să respir, să mănânc, sunt un cântec din ăla de surdină până vii. Iubirea înseamnă să nu-ţi pese de ochii celorlalţi pentru că ştii sigur că
nimeni nu trăieşte în locul tău. Că nimeni nu simte pentru tine. Nimeni nu poate vedea, oricât spun ei că ştiu cum e, nu ştiu. Iubirea înseamnă să nu îţi pese de reguli şă să spui cele două cuvinte în primele patru zile. Iubirea înseamnă să nu te oprească nimic.
E absurd să trăiesc fără tine. E ca un cancer în metastază, o coptură infectă să mă trezesc fără tine. Credeam că a iubi înseamnă să fii nebun, copilăros. Iubirea înseamnă să iei decizii care îţi schimbă viaţa. Iubirea înseamnă să nu înşeli. Să nu fi nevoit vreodată te înşeli. Să nu minţi, să nu ascunzi. Să nu simţi nevoia să faci toate astea. Iubirea nu înseamnă perfecţiune. Înseamnă toate defectele, adunate la un loc, înseamnă să fii în stare să-l strângi în braţe ca pe un copil şi să-l asiguri că va fi bine. Iubirea înseamnă să vrei să fii iubit. Pentru că de fiecare dată când ejaculezi în mine nu simt teamă, repulsie, simt că e firesc. Iubirea, peste toate astea, înseamnă să nu ştiu să îţi scriu declaraţii.
Să scriu ce mi-aş fi dorit să-ţi spun toată viaţa.
top