Høres



N-am să dorm liniştită, Høres. Dincolo de pereţii ăştia, lumea se răsfrânge ca picioarele unei târfe pentru iubitul ei.
Luminile din afara pielii tale nu mă lasă să trăiesc orbeşte, nimic nu-mi dă pace. Oamenii vorbesc tare cu inimile lor, se poartă să fim sentimentalişti insensibili, Dracu ne mai înţelege pe noi şi pe aripile noastre.
Cântecul ăsta nesfârşit al coapselor mele n-are ritm, n-are anotimp, femeile din mine urlă orgasmic către fiecare bărbat întâlnit la colţul stăzii, unde fiecare bărbat eşti tu, Høres. Unde fiecare femeie din mine moare în fiecare noapte în braţele tale, ca un sfârşit de poveste mai mult sau mai puţin fericită.
Am trecut cu tine prin fiecare oraş al ţării ăsteia de fricoşi, organe şi nebuni pictaţi sau îmbrăcaţi în haine second-hand şi sunt fericită, Høres. Nicio femeie nu şi-a auzit mai bine fericirea, ca o melodie fără sfârşit, fără glas, fără nopţi, doar cu dimineţi. Spune-mi câte femei ţi-au cântat, Høres, câte ţi-au spus la nesfârşit că te iubesc, că te vor iubi mereu, câte te-au părăsit doar ca să nu se ţină de cuvânt, câte dintre ele sunt eu, Høres.
Şi nu mai am nimic, nimic al meu. Am pierdut individul din mine care respiră pe cont propriu, care trăieste liber,a fugit în libertatea lui, pierdut printre mii de alţi indivizi liberi şi frumoşi. Am pierdut cântecele, nu mai ştiu să dorm, nu mai ştiu să mănânc, mă pierd în fiecare dimineaţă, de un an de zile nu mai ştiu să găsesc alte culori în jurul meu în afară de albastru şi din cauza asta oamenii îmi spun Blue, Høres.
Aş vrea să fumez, dar nu mai am ţigări, n-am nici plămâni cu care să respir, n-am nici buze pe care să le pun deasupra alor tale, n-am buze cu care să te sărut, Høres. N-am nici piele, degete, spune-mi, cum să strig din tine, cum să mă fac auzită când tu eşti sunetul în sine, mai mare decât orice început de lume, mai mare decât Dumnezeu. Nimeni nu te vede, nimeni nu te ştie, toţi te aud, te cer, spune-mi, câţi dintre ei te iubesc, Høres, câţi strigă dinauntrul tău ca să nu poată ieşi nicodată?
Trăiesc în tine de atât de mult timp, inconştientă de viaţa mea, ca un fetus condamnat să nu iasă niciodată din uter, mereu între pereţii aceluiaşi organism dătător de viaţă, fără de care nu poate nici să trăiască, fără de care nu poate muri. Şi sunt fericită, nici un om nu ştie fericirea asta mai bine decât mine, pentru că sunt om şi eu, Høres. Nimeni nu şi-a închinat genunchi în faţa gurii ca un copil, nimeni nu şi-a sărutat coapsele, nimeni nu ştie mai bine decât mine cum e să te iubeşti ca pe o a doua fiinţă pentru că eşti o a doua fiinţă, Høres.
În fiecare dimineaţă lipită de tine, în tine, cu tine, unul şi acelaşi, Dumnezeul meu.
Şi ştiu că mă cauţi, aud dintre pântecele tale cum mă strigi pe nume şi mă chemi ca pe un animal de casă "Blue, vino, Blue, te rog" dar să ştii că nu voi veni niciodată din interiorul tău, mi-e milă de corpul tău distrus de mine şi de sosirea mea pe lume. Abdomenul tău albastru pe interior şi sângele tău albastru plin de dioxid de carbon, totul albastru în jurul meu, te rog, Høres, să nu crezi că sunt o tumoare. Te rog să nu uiţi că unul fără altul noi nu putem trăi.
Am să trimit femei la tine, femei frumoase să te facă fericit şi pe tine, să simţi şi tu că eşti iubit, puţin câte puţin, până la sosirea mea, Høres, pentru că eu încă mai cred în învierea morţilor.

prima schită

În fiecare dimineaţă simt că mă tocesc de marginea patului. Am impresia că voi ajunge coaja unui om care obişnuia să aibă păreri cândva, care obişnuia să meargă pe propriile picioare şi să-şi consume singur nervii. Acum mă tocesc de pat dimineaţa, merg ajutat de cârje emoţionale. Şi nu mai ştiu să fac doi paşi fără să mă prăbuşesc la pământ. Am pierdut de mult înnumărătoarea zilelor. Nu mai ţin minte o mulţime de lucruri, presupun că uitarea e un efect secundar de care trebuie cu toţii să ne plângem, dar de care, în realitate, să nu suferim niciunul.

E groaznic să ştiu că mi-am dorit toată viaţa să fiu departe de toate astea şi acum nici măcar nu apuc să-i duc dorul, pentru că se întoarce totul, ca o imagine prost aranjată. Am vrut cu disperare să mor departe de vechea viaţă, dar ştii cum se spune, de ce ţi-e teamă nu scapi, deci iată-mă levitând în starea pe care nici măcar nu mi-am imaginat-o până acum. Nici înainte, nici înapoi. Dacă ripostez, se strânge totul pe mine, dacî nu fac nimic, se prăbuşeşte totul.
Nu-mi place locul în care stau. Nu-mi suport nici vecinii, nici pereţii, nici pătura care mă acoperă, dar care nu e a mea. Pe care nu o pot împacheta decât într-un anumit fel. Am fugit de singurătate ca dracu' de tămâie. Am ajuns singură printre mii de oameni, cu toţii străini de însăşi viaţa lor.

Încerc din răsputeri să înţelegi că ce îţi spun e dragoste. Nu cred că există vreun om care să te fi iubit cu mai multă disperare decât mine. Nu cred că există femeie care să se fi trezit aşa cum mă trezesc eu, de dorul tău, de la un capăt la celălat al patului, deşirată. Şi dacă există, fi sigur că nu te iubeşte pe tine.

top