Abia atunci mi-am adus aminte



Te mai uiţi câte o dată înapoi şi te întrebi cum şi ce s-a mai schimbat în viaţa ta. Nu ţi-au crescut aripi, n-ai ajuns nici cel mai fericit om din lume şi nici cel mai bogat. Nici cu sănătatea nu stai excelent, că doar eşti om şi vii pe lume cu defecte din fabrică. Defecte simpatice care te fac special, cică, dar tot defecte, că-i imposibil altfel. Şi te mai opreşti aşa, şi te uiţi la tine. Şi nimic.
Eram vineri dimineaţa în faţa blocului, cu căştile-n urechi şi mă îndreptam grăbită spre metroul de la Romană, bătea vântul uşor şi mă gândeam că-i destul de cald deşi e dimineaţă, mă îngrozeam la căldura pe care aveam s-o îndur după-amiază. Îmi spuneam că am făcut o greşeală când mi-am luat bluza gri cu mânecă lungă, pentru că afară o să fie cu siguranţă cald, foarte cald.
Apoi ziua s-a descusut, pur şi simplu, similară cu restul zilelor din viaţa mea din ultima vreme. Nimic din ziua aceea nu a fost deosebit, nimic ieşit din comun.
Când am ajuns acasă, seara, mă dureau picioarele ca smulse de corp. M-am aşezat în pat, plină de lene şi atunci, atunci. Abia atunci mi-am adus aminte.

Era iarnă şi era cel mai bun prieten, un prieten pe care-l vedeam rar, dar des, e îngrozitor de greu de explicat, deşi ar fi uşor de înţeles. Aş fi dat orice să-l văd, să vorbim, aş fi dat orice să fim prieteni pe viaţă, dar vezi tu, unii prieteni sunt de sezoane, ca hainele. Poate tu îi iubeşti mereu, ei nu te pot purta în fiecare anotimp. Iubirea noastră, mai presus decât orice propoziţie, s-a stins scurt, în altă iarnă.
Nu ştiu de ce, poate am greşit sau poate n-am greşit destul de mult ca să mai pot primi sfaturi. Era o dimineaţă de miercuri, ceţoasă, afară era frig de crăpau pietrele(ţin minte că pe vremea aia purtam un palton în nuanţe cafenii). Mi-a spus bună dimineaţa, m-a sărutat pe frunte, m-a lăsat să mai dorm o oră. Sora lui mi-a dat cafea, am fumat împreună şi de atunci nu ne-am mai văzut, nu ne-am mai vorbit, nu ştim unul de celălalt, dacă mai murim, dacă mai trăim.
Nimic nu-mi mai aduce aminte de vechea eu. Mi-am schimbat hainele, mi-am schimbat tunsoarea, culoarea părului, sunt alta în ambalaj aproape nou. Gândurile mele se deosebesc de vise, de speranţe şi de copilul pe care încercam să-l mai mimez cândva.
Am înţeles că nimeni nu se bucură pentru tine când pare că eşti mai fericit de data trecută. Se uită la ei, constată că ei sunt nişte ruine din ipsos faţă de viaţa pe care o văd în tine. Ei ştiu că şi-au machiat nefericirea şi pleacă.
Nimeni nu se bucură pentru tine când eşti fericit. Nimănui nu-i place să constate că altcineva ar putea.
Când mă uit la mine eu ştiu că nu vreau să-mi aduc aminte de vechea eu. Ştiu că uneori e neapărat să trecem peste noi ca peste mormintele strămoşilor: am învăţat, am mers mai departe.
Abia după ce l-am cunoscut,am aflat că Blue trebuia să rămână în viaţa mea doar ca să am peste ce trece. Nicicând nu m-am întrebat: " e bine sau nu?". Niciodata nu mi-am spus " mai gândeşte-te". Încă nu ştiu dacă a fost bine sau nu. Încă nu ştiu dacă e bine sau nu. Întotdeauna am simţit în loc să gândesc. Høres a venit în viaţa mea de parcă ar fi avut dintotdeauna intenţia să rămână.

Când oamenii vin aşa, treci împreună cu ei peste morminte.

Te uiţi câteodată aşa la tine şi realizezi că toate în viaţa ta s-au schimbat. Stai în alt apartament, ai alţi prieteni, alte străzi în jurul tău, eşti diferit, te-ai schimbat, dar eşti persoana pe care ţi-ai dorit-o mereu în locul tău.
Vezi? în realitate, nimic nu e schimbat. În fiecare dimineaţă, prieteni dispar, pentru că unii oameni sunt ca hainele. În fiecare seară, noi morminte, noi strămoşi. Îţi vine să crezi, Høres ?
Nu mi-au crescut aripi, nu sunt nici bogată şi nici cu sănătatea nu stau excelent.
Nimic, dar nimic nu a fost astăzi ieşit din comun.
top