Pentru ciment- cântec de leagăn




Am ajuns să cred cu convingere că nu mai am nimic frumos în mine. Niciun vis, nicio tresărire, nicio emoţie care să ajungă mai presus unei ieşiri de insomniacă. S-au făcut cinci ani, mai nou, cinci ani de când stăm unul lângă celălat ca nişte statui vii, care respiră din când în când şi care nu închid niciodată ochii.
Am ajuns până în punctul în care să nu mai iubesc nimic la tine. Nicio atingere şi niciun gând, toate sunt bătăi cunoscute şi repetate şi nu-s pisică, Blue, eu nu-s pisică, să-mi placă rutina.
Şi dacă nu-mi place, Blue, dacă nu-mi place să stau ţintuită lângă tine, de ce stau, de ce nu mă mişc?
Nu e parte din mine care să nu te urască,
să nu te iubească ,
să nu te respecte pentru ce ai ajuns să faci din mine: cea care zbura mai sus de mese, mai sus de dulap, mai sus de blocuri. Eram mai visătoare decât orice zmeu, decât orice pasăre, eram un copil şi prin tine am ajuns să cresc şi să mă maturizez. Ochiul meu stâng, pe care ai apucat să-l învineţeşti de atâtea ori îţi mulţumeşte că l-ai învăţat să vadă fără ochii ajutători, ai minţii.
Operaţiile pe inimă n-au fost îndeajuns să vindece boala asta, Blue, dar se va opri într-o zi, promit, promit pe ce am mai scump că inima asta nenorocită o să se oprească să bată degeaba.
Aş fi trecut pe la tine ca la un prieten vechi, mi-aş fi dorit să-ţi povestesc, Blue, despre copilul pe care l-am născut în lipsa ta, dar ai fost tot aici şi n-am apucat să-ţi simt lipsa din seva asta a organismului meu bolnav de noi.
Ţipetele lui ne-au trezit din insomnia veşnică din noi doi, în care eram amândoi paralizaţi. Din uterul meu infect am scos vietatea astea cu ochii mei şi părul tău, Blue, deşi întreaga mea viaţă mi-am dorit.
Mi-am dorit să aibă ochii tăi şi părul meu, şi corpul meu
talentul meu la desen şi la cântat
pasiunea mea pentru citit şi învăţat
pe vremea aia credeam cu disperare că mai e ceva frumos şi îndeajuns de bun în mine,Blue.
Toate astea au dispărut în cimentul ăsta pe care l-am născut, care ţipă tăcere şi care ne vrea aici, unul lângă altul, de cinci ani. Sunt cinci ani deja, Blue.

Aniversare, din nou





Am luat multe forme, am luat şi pauze, ne-am schimbat lookul şi atitudinea, am modificat un milion de lucruri şi am crescut, aşa cum trebuie să o facă oricine.
CAFEAUA nu a însemnat doar texte scrise, au fost scrieri adevărate, niciun cuvânt nu e aruncat, totul e trăit şi poate asta mă face să-mi privesc blogul ca pe o parte din mine. Una pe care ajung să o prezint celor care vor să mă cunoască aşa cum sunt eu cu adevărat.
Deşi de multe ori oamenii au rămas suprinşi spunându-mi "eşti total diferită", asta nu înseamnă că aici e o altă persoană, ci că aici e persoana pe care ei n-au cunoscut-o încă.
După atât de mult timp pot spune doar că am ajuns acolo unde nu credeam niciodată că voi ajunge, că am trăit frumos şi urât în acelaşi timp şi că toate astea s-au văzut aici.
Dacă n-am mai scris de ceva timp e pentru că viaţa în jurul meu are altă viteză. Timpul curge şi mă trezesc uneori mai obosită decât mă duc la culcare, dar am motive să trăiesc încă o zi, un an. Asta îmi aminteşte că sunt om, om ca toţi oamenii.
În sine, la asta se referă " Drog la scară mondială". Motivul pentru care fiecare se trezeşte în fiecare dimineaţă cu gândul de a merge mai departe. Poate fi o persoană, un timp, o speranţă la ceva mai bun sau simplul gust al unei cafele.
La mulţi ani, deci. La mulţi ani blogului, mie şi oamenilor care mă citesc, cei care nu lasă neapărat un semn că au trecut pe aici, celor care au drogul lor, mai frumos sau mai urât, celor care sunt oameni şi nu în ultimul rând, la mulţi ani celor despre care scriu. :)

CAFEAUA

top