La mulţi ani, iară


 Nu pot să cred că am mai adăugat un an aici.
N-am scris aproape nimic. Stau prost cu timpul şi cu organizarea.
Am început un alt blog, dar ăsta mi-e cel de suflet. Până la urmă, aici e sufletul meu şi mă descarc mai mult sau mai puţin lacrimogen. Faptul că nu m-am descărcat atât de mult în ultima vreme poate doar să însemne că am acumulat îndeajuns de mult încât să scriu de aici încolo.
Să fie. Din 2009 încoace blogul ăsta e ca o semnătură definitorie. Nu mă poţi cunoaşte pe de-antregul dacă nu ştii ce am scris aici. Şi invers.
Ca să inchei cu ceva scris, dau copy-paste la ceva ce am scris azi. Ceva ce trebuie să-mi reamintesc în fiecare zi, ca să pot continua.
La mulţi ani mie, blogului, celor care citesc, celor care au dat like pe pagină, celor care nu, celor care încă mai speră că voi scrie. Voi scrie. Sper în fiecare zi că voi fi mai bună ca oricând.
Să aveţi o zi frumoasă şi la mulţi ani vouă.
Cu drag,
Cafeaua

Nu-mi doresc să fiu iubită. Îmi doresc să fiu respectată. E un motto pe care mi l-am impus singură şi de care oamenii au ţinut cont de multe ori fără să-şi dea seama. Eu mi-am dorit să fiu iubită doar de cei pe care i-am iubit, la rândul meu. De multe ori trecem prin viaţă cu dorinţa imensă de a fi adoraţi, simpatizaţi. Uităm că cel mai bine este să luăm lucrurile ca atare şi să nu picăm în capcana unui clovn ridiculizat fără ştirea lui. Liceul, facultatea, jobul, nu sunt locuri în care să-ţi faci simpatizanţi,admiratori şi prieteni. Nu voit, cel puţin. Relaţiile adevărate de prietenie sau de dragoste vin de la sine. Urmezi câţiva paşi simpli: Respect, corectitudine, sinceritate faţă de tine şi faţă de ceilalţi.
Aşa, la sfârşit, vei ştii să iubeşti sincer, şi vei ştii cu siguranţă că eşti iubit pentru ceea ce eşti.
Respectul vine cu iubirea adevărată.

Mie

   

    De patru ori pe săptămână mă plimb cu 331. Sau cu 131. De cel puţin şapte ori pe săptămână circul cu metroul. De la Piaţa Romană până la Unirii, de la Unirii până la Eroilor. Apoi retur. Măcar o dată la două săptămâni iau metroul până la Unirii şi merg la mama. De împrumut, dar tot mamă îi spun.

De cinci ani n-am mai fost la ai mei, nu-mi plac nici crucile şi nici să vorbesc cu fotografii. Cel mai trist e să vorbeşti cu chipuri împietrite pe o foaie de hârtie îngălbenită, mereu zâmbitoare.

De trei ani n-am mai fost în vacanţă la bunici. De un an jumate n-am mai urcat pe munte. De doi ani n-am mai cântat. Nici jazz, nici rock, nici măcar soul. De un an jumate n-am mai dat pe acasă. De un an n-am mai scris poezie. Zilele mele sunt prea pline, prea ocupate. Prea pline de varianta scârboasă şi infectă a omului care sunt acum. Varianta imbecilă şi ipocrită. Aşa se cere, aşa e pe piaţă.

Nu spune nimănui ce simţi. Până ajungi să nu mai simţi nimic.

Nu spune nimănui ce simţi..ca să ajungi să nu mai simţi nimic.

Nu spune nimănui că ai ajuns sa nu mai simţi nimic.

Şi uite aşa, ca o imbecilă ipocrită si incapabilă mă plimb de colo-colo pentru că ritmul societăţii o cere, pentru că aşa e bine să fie.

Aterizez într-un târziu pe patul meu, în casa mea, sau a noastră, cum vrei tu să-i zici, şi mă simt ca într-un spital.

Şi nu sunt depresivă şi nici tristă. Sunt plictisită şi scârbită. Sunt incredibil de sictirită

Mie:

Iulia, te rog, mâine...

mâine stai acasă şi nu spune nimănui că simţi.

Cu drag, sindromul Rebecca



          Am ajuns de unde am plecat, de unde am venit, din locul ăla, aproape magic. Gara. de data asta, însă, gara e plină, aglomerată, prea gălăgioasă, iar în mijlocul ei, pe peronul 12, eu plâng. Am blugii de iarnă, am bocancii mei albaştri în picioare, am geaca de iarnă pe mine, pentru că afară e un frig de crapă pietrele şi eu plec la munte. Fără tine. N-am ruccsac, n-am bagaje şi la plecare am închis uşa fără să-mi iau la revedere. Fără să te sărut, fără să-mi dau ocazia să mă întorc. Parte din mine a plecat doar ca să vii după mine, dar tu nu ai venit. După 30 de minute de plâns, am plecat. Atunci am înţeles că iubirea adevărată e un vis din care te poţi trezi foarte uşor. Am mai înţeles că nimic din ceea ce trăieşti nu se uită, nu se lasă în urmă. Trăitul tău revine ca o umbră dimineaţa. Şi că nu poţi ierta. Cum eu n-am putut să iert plecarea ta, cum tu n-o să poţi ierta plecarea mea. Dintre noi doi, Blue, tu ai plecat sufleteşte. Şi asta acum mult timp. Vreme în care eu te-am strigat şi am pus anunţuri cu tine.
Aşa mă gândeam eu, că poate te găseşte cineva şi te aduce înapoi.
Că poate te găseşte şi nu te păstrează.
Am greşit să cred că erai pierdut, când tu în realitate fugisei.
top