Cu drag, sindromul Rebecca



          Am ajuns de unde am plecat, de unde am venit, din locul ăla, aproape magic. Gara. de data asta, însă, gara e plină, aglomerată, prea gălăgioasă, iar în mijlocul ei, pe peronul 12, eu plâng. Am blugii de iarnă, am bocancii mei albaştri în picioare, am geaca de iarnă pe mine, pentru că afară e un frig de crapă pietrele şi eu plec la munte. Fără tine. N-am ruccsac, n-am bagaje şi la plecare am închis uşa fără să-mi iau la revedere. Fără să te sărut, fără să-mi dau ocazia să mă întorc. Parte din mine a plecat doar ca să vii după mine, dar tu nu ai venit. După 30 de minute de plâns, am plecat. Atunci am înţeles că iubirea adevărată e un vis din care te poţi trezi foarte uşor. Am mai înţeles că nimic din ceea ce trăieşti nu se uită, nu se lasă în urmă. Trăitul tău revine ca o umbră dimineaţa. Şi că nu poţi ierta. Cum eu n-am putut să iert plecarea ta, cum tu n-o să poţi ierta plecarea mea. Dintre noi doi, Blue, tu ai plecat sufleteşte. Şi asta acum mult timp. Vreme în care eu te-am strigat şi am pus anunţuri cu tine.
Aşa mă gândeam eu, că poate te găseşte cineva şi te aduce înapoi.
Că poate te găseşte şi nu te păstrează.
Am greşit să cred că erai pierdut, când tu în realitate fugisei.

6 păreri geniale:

Ocup un loc imaginar spunea...

Imi amintesc des de oamenii care s-au pierdut de mine. Ii port in mine pentru ca au crescut o data cu venirea si plecarea lor.

Sorin spunea...

"Gara... plans... nu se uita... ierta... inapoi... fugisei..." - clasic. Patetic. Mila. Prostie. Revino-ti.

AndreeEA spunea...

Am ajuns sa fugim unii de altii, sau de sentimentele noastre ...

Foarte frumos scris !!

Liviu Velar spunea...

cat de bine vibrezi in tristetea profunda, dar strabatuta de firul sangeriu al sprerantei in aburii garii, doar in blugi, fara bagaje!

albastru. spunea...

Mie îmi place finalul rău de tot.

venusiswriting spunea...

frumos scris

top