Cu drag, sindromul Rebecca

          Am ajuns de unde am plecat, de unde am venit, din locul ăla, aproape magic. Gara. de data asta, însă, gara e plină, aglomerată, prea gălăgioasă, iar în mijlocul ei, pe peronul 12, eu plâng. Am blugii de iarnă, am bocancii mei albaştri în picioare, am geaca de iarnă pe mine, pentru că afară e un frig de crapă pietrele şi eu plec la munte. Fără tine. N-am ruccsac, n-am bagaje şi la plecare am închis uşa fără să-mi iau la revedere. Fără să te sărut, fără să-mi dau ocazia să mă întorc. Parte din mine a plecat doar ca să vii după mine, dar tu nu ai venit. După 30 de minute de plâns, am plecat. Atunci am înţeles că iubirea adevărată e un vis din care te poţi trezi foarte uşor. Am mai înţeles că nimic din ceea ce trăieşti nu se uită, nu se lasă în urmă. Trăitul tău revine ca o umbră dimineaţa. Şi că nu poţi ierta. Cum eu n-am putut să iert plecarea ta, cum tu n-o să poţi ierta plecarea mea. Dintre noi doi, Blue, tu ai plecat sufleteşte. Şi asta acum mult timp. Vreme în care eu te-am strigat şi am pus anunţuri cu tine.
Aşa mă gândeam eu, că poate te găseşte cineva şi te aduce înapoi.
Că poate te găseşte şi nu te păstrează.
Am greşit să cred că erai pierdut, când tu în realitate fugisei.