Pentru abonatul care nu răspunde.


Era vară. Era vară şi tu ai pornit trist, din partea cealaltă a oraşului, pe jos. Tristeţea ta te împiedica să iei un autobuz, sau vreun metrou. Tristeţea ta te făcea să mergi tot oraşul pe jos. Şi pentru prima oară, ai întârziat. Tu, care erai mereu la timp. Tu, care erai corectitudinea întruchipată. Ai întârziat mult, şi nici la telefon nu răspundeai. Pentru prima oară, te aşteptam înfrigurată, de o oră, în faţă la Tineretului, deşi afară erau treijşapte de grade. Jur că pielea mea era piele de găină, părul tuns bob mi se ridica în spate, inima-mi pompa cu putere,picioarele-mi amorţiseră, mâna-mi tremura pe telefon. Şi sunam. Şi aşteptam un răspuns. Şi tu continuai să nu fii, să nu apari, să nu răspunzi.
Aşteptam şi-mi tremura gâtul în întoarcerea mea spasmotică: când spre stânga, când spre dreapta. Mă uitam ca după propria-mi slavare.
 Şi sunam, şi
"abonatul contactat
 nu răspunde
vă rugăm
să reveniţi"
Şi eu reveneam , pentru că mă ruga femeia robotică din telefon. Reveneam pentru că mă ruga femeia robotică din mine, care nu înţelegea cum de tu, omul care vine cu 20 de minute mai devreme, întârzie pentru prima dată, deja de o oră.
În jurul meu se jucau ţigani cu pietrele şi sticlele de plastic
Rockerii în negru se căţăraseră pe scări şi priveau cu dispreţ pe toată lumea
Copii ţipau de parcă murise cineva
Babele râdeau scuipând seminţe şi plescăind covrigi
Mamele se certau surd cu soţii disperaţi că iar trebuie să care un cărucior gol
Şi era cald
Îmi transpirau palmele
Afară era atât de cald că deşertul era oază
Nimic nu se compară cu asfaltul din Bucureşti, gândeam în timp ce
Mi-era groaznic de frig,
Abonatul contactat nu răspundea,
şi tipa din telefon
Mă ruga inistent să revin.

Pe tine era greu să nu te observ. Un metru nouăjşapte de înălţime nu poate trece neobservat în mulţime.
Abia atunci, când te-am văzut,
Inima a încetat să mai bată cu putere
Părul mi s-a cuminţit la ceafă
Pielea mi s-a liniştit de căldură
Picioarele mele au căpătat viaţă.
Din instinct, am început să alerg spre tine. Ce stupid, mi-am dat seama, şi te-am lăsat să vii trist, ca până atunci. Din mersul tău mi-am dat seama că ai o poveste tristă să-mi spui. Din felul în care priveai spre mine, spre asfalt, nicicum spre culoarea semaforului. Norocul meu a fost că ai trecut o dată cu turma. Eram calmă acum, pentru că ştiam că ai un motiv bun. Am pus cuminte telefonul în geantă. M-am întors foarte liniştită spre tipa care vindea îngheţată. Am cerut una cu fructe de pădure, şi una cu ciocolată. Proasta s-a uitat la mine "doriţi două cupe din fiecare?". Da, aşa, cum spuneţi dumneavoastră. Când m-am întors, tu zâmbeai liniştit spre mine. Probabil credeai că am întârziat şi că habar nu am când ai venit.
Te-am lăsat să crezi asta. Te-am îmbrăţişat frumos, cu ingheţata în mână.
Te-ai uitat la mine şi mi-ai spus
"Iartă-mă că am întârziat, am venit pe jos. Nu am luat maşina pentru că azi dimineaţă, pe autostradă, am lovit un câine." Mi-ai spus că a fost oribil. Mi-ai spus că legea nu-ţi permite să opreşti. Mi-ai spus că a trebuit să mergi cu crima pe tine, în continuare. Şi că vezi şi acum
Momentul impactului
Auzi buşitura
Simţi maşina cum se cutremură fără sentimente
Simţi viaţa de câine luată brusc

Ţi se citea tristeţea-n ochi. Mai aveai puţin şi plângeai când ai văzut un maidanez. Ţi-am oferit îngheţata. şi în timp ce mâncam mi-ai spus
Că ai vrut să vezi cum se simte zilnic un câine.


Cinci ani.


Şi uite aşa, au trecut cinci ani de când scriu pe blog. Când naiba or fi trecut, nu ştiu. Şi ca să fiu corectă, ar trebui să spun că de doi ani abia mai scriu aici. Dar scriu în suflet. Îmi imaginez uneori cum scriu, cum apăs tastele şi duc uşor cusorul în partea dreaptă, acolo, unde scrie "publicaţi".
De fiecare dată am altceva de făcut. Nu altceva mai bun. M-am împins în societatea asta de rahat până când am devenit una cu ea. Sunt parte a societăţii împuţite. Zi de zi.
Cinci ani de când îl iubesc pe Blue.
De fiecare dată, e altul. Cu toate acestea, pare să fie acelaşi şi să se contureze mai bine.
Un blog. Pe blogspot. Unul pe care pare că nu-l mai citeşte nimeni, şi totuşi, de cinci ani mă mai trezesc din când în când că mai menţionează cineva. Ba de Blue, ba de Cafeaua.
Persoana asta, care-l iubeşte cu toată fiinţa pe Blue, mă depăşeşte. Pentru că ea nu poate recunoaşte niciodată că-l iubeşte. Ea nu poate ieşi din propriul suflet, de unde strigă tare. Degeaba strigi tare în tine, dacă în afară nu reuşeşti să murmuri.
Fără să-mi dau seama, Blue a intrat încă o dată în viaţa mea. Şi nu ştie cum. Sau ştie, şi profită. Modul în care se tăvăleşte în chinuri întrebându-se dacă are sau nu culoarea potrivită, mă încântă de fiecare dată. Eşti tu, nu eşti tu. Seamănă cu tine al dracului de mult. Şi cerul seamănă cu pământul uneori.
Blue. Uite, recunosc.
Te iubesc.
Te iubesc cu întreaga mea fiinţă.
Mă lupt cu tine de fiecare dată.
Mă laşi în curul gol, plângând într-un colţ. Mă laşi să sufăr şi apoi te întorci. Cu pisici, câini, în armură strălucitoare, într-un hanorac verde, jegos. Te întorci la mine ca ultimul auroclac. Ca ultimul împărat din canale. Te iubesc nebuneşte, mereu mai bine, pentru că şi iubirea se învaţă.
Şi ca mine, nu te va iubi nicio femeie. Aşa disperat. Aşa detaşat. Nicio femeie nu se va ruga la tine, nicio femeie nu va îngenunchea în faţa ta. Blue. Blue. Blue.
Îmi respiri în plămâni  a răzbunare de atunci, de când ai plecat ultima oară.
De atunci, de când mi-ai spus că o iubeşti pe ea, şi că relaţia cu mine ţi-a arătat cât de mult o iubeşti pe ea. Un căcat. Un căcat pe care l-am spus si eu altora, altora cu nuanţele tale de albastru. Un căcat prin care nu faci altceva decât să-ţi spovedeşti greşelile şi apoi să le negi de frică.
Iubim în contra timp, spuneam. Mereu iubim pe altcineva. Eu voi iubi ceea ce nu pot avea, în timp ce tu vei iubi ceea ce poţi avea de-a binelea. Mereu la cinci secunde distanţă. Sau la cinci ani. Ce mai contează acum chestia asta, cu timpul?
Ce mai contează, când tu ai fost aici, mereu.
Îmi tremură corpul când mă gândesc la tine. Când mă gândesc la cum am fost lângă tine. O curvă. O proastă. Un nimic. O fetiţă. O femeie puternică. Niciodată îndeajuns de puternică pentru tine.
Pentru că tu nu fumezi, eu mă las de fumat. Pentru că tu nu înjuri, eu te înjur în faţă. Pentru că tu mă loveşti, eu te lovesc înapoi.

Şi, după tot războiul ăsta, Blue. Şi după tot războiul ăsta, ne întoarcem unul lângă altul, cuminţi. Te privesc în ochi şi n-am idee de ce. De ce te urăsc. De ce mi-e scârbă de tine. De ce continui să te scriu, când tu pleci,
pleci întotdeauna.
Uite, recunosc.
Te urăsc.
Te iubesc.
Te urăsc cu toată fiinţa mea proastă, care nu ştie nimic despre univers, constelaţii, planete.
Te iubesc cu toată fiinţa mea nebună de legat, care ştie multe despre micorbi, animale şi otrăvuri.

Întotdeauna altcineva mă leagă departe de tine. Întotdeauna ne separă lucruri precum distanţa, străzile, orele, zilele, anii. De fiecare dată fug spre tine şi apoi te calc în picioare.
Îmi pare rău.
Îmi pare rău că totul e scurt la mine.
Părul scurt, unghiile scurte, chiar şi lesa în care te ţin e scurtă. Chiar şi sfoara în care alţii mă leagă e scurtă. Totul e scurt la mine, şi mă rog să nu vezi că am puterea de a te călca în picioare.
Mă rog să nu vezi că de fiecare dată când mă laşi în canale, în întuneric, în urmezeală, în rahat şi pişat de câine, eu devin un şobolan.
Unul dependent de întunericul în care trăieşte, unul care poartă toate bolile pământului cu el.
Şi ştiu că te gândeşti la mine acum.
Ştiu că suferi. Ştiu că de data asta ai plecat fără să vrei tu asta. Şi mai ştiu că nu vei recunoaşte. Ştiu că vrei să mă suni. Ştiu că te dor mesajele, ştiu că te doare cum sunt cu altcineva. Ştiu că ne vom întoarce unul la altul, pentru că ţi-am promis. Ţine minte că eu mă ţin întotdeauna de promisiuni.
Ţine minte că întorc obrazul ca să dai mai tare.
Ţine minte că întorc obrazul ca să dai mai tare, ca să dai mai rău, ca să pot să mă întorc şi să te lovesc înapoi.
Pentru că mie-mi place durerea.
Şi tu o iubeşti.
La mulţi ani, Blue.




top