Toate schitele mele de pana acum-4.


Fac parte din categoria oamenilor care nu mai trăiesc dar sunt în viaţă.
E greu să recunoşti asta. E greu să te uiţi la tine şi să vezi totul static.
Nimic fasccinant.
Nimic frumos.
Nimic urât.
Nicio extremă,
 nicio rid de viaţă acolo, în tine.
Șii nu sunt nici balerină,
 nici artistă,
nici cicălitoare,
nu sunt nici personajul rău, nici personajul bun, nu sunt nici măcar un beţiv infect, din scara vreunui bloc, sau din Cişmigiu, nu sunt nici pom, nici gard, nici lac.
 Nu sunt nici măcar roșiile împuțite de pe tarabe. Nici visele, nici noptile, nici zilele pierdute sau câștigate. Nu sunt nici revoluție, dar nici statul în fața televizorului. Nu iert, nu uit, nu vorbesc decât cu mine însămi, în limbaj surdo-mut, aud tot și vorbesc intens în propria-mi piele.
Trăiesc drama povestitorului care vede totul, dar nu mai ştie nici să explice, nici să descrie, vede totul în mintea lui, de sute de ori, fără niciun cuvânt. Care nu mai poate nici povestitor să fie.
Mulţi oameni văd fericirea ca pe un sac fără fund, mulţi cred că Dumnezeu îţi pune mâna în cap fără blestem, toţi te uită şi îşi văd de vieţile lor imediat cum ai ajuns la sfârşitul poveştii.

Dar povestitorii adevăraţi ştiu că povestea nu se termină niciodată cu "au trăit fericiţi".

 La capătul patului, singurătatea e mult mai cruntă decât orice gram de fericire din viaţă. Povestea adevărată se termină odată cu viaţa în sine, pe care o laşi sau nu în urma ta.
Nu ţi-am mai rostit numele de multă vreme. Nici copilăria nu mi-am mai decojit-o, nici aripile nu mi le-am mai desfăcut.
Am realizat, cu revelaţia unui copil, că borcanele cu amintiri se ţin numai la răcoare.
Mi s-au defectat între timp, o parte din organele interne:
 stomacul,
 intestinele,
plămânii,
rinichiul drept,
plămânii din nou
şi numai puţin inima. Oameni sănătoşi n-ai să găseşti, dar de asta eşti tu fericit,
Bine ai revenit.
Bine te-am regăsit.
Nu ştiu dacă ţi-am dus dorul,. Nu ştiu dacă am plecat.

Disperările se mai întâmplă. Sub formă de oameni, de stele sau de furtuni, disperările sunt ca nişte zei ce se amestecă în viaţa şi mintea noastră. Asta mi s-a întâmplat mie.
De atunci nu mai ştiu să scriu, de atunci viaţa mea s-a scurs ca o pastă rece pe faianţă.
Nu mai stiu sa vorbesc
sa respir
Nu mai stiu sa fiu mută
Nu sunt nici pesimistă, nici optimistă
Sunt Dumnezeul cel mai prost din lume
N-am discipoli, nici crez, nu am nimic
Nu mi-e frică de mine
Nu mi-e frică de nimeni
Nu ridic pe nimeni în slăvi
Doar pentru că am puterea s-o fac
Dau cu tine de pământ
Pentru că ne întoarcem cu toții
În ţărână



Sunt un mare nimic
Mă renasc din propria-mi cenuşă mai minunată ca niciodată

1 păreri geniale:

adelina spunea...

ce frumos!!!!

top