Toate schitele mele de pana acum- 1.


Apreciez totuşi că nu-mi mai amintesc aproape nimic despre tine.
Cu recunoştinţa omului care visează de prea multe ori urât, îţi mulţumesc. Presupun.
Observi, tot ce spun în ultima vreme, are o doză de nesiguranţă. Ai spune că-mi e nespecifică.
Habar n-am.
În ultimele nopţi, am visat acelaşi lucru, doar personajele difereau.
Nu ştiu exact de ce scriu. Probabil sper câteodată că mă citeşti şi tu. Şi că nu m-ai uitat deşi , uite, egoista de mine, eu te-am uitat pe tine.
Sau aşa sper eu.
Sau poate nu sper. Poate în spatele măştii mele de sinceritate absolută,( aşa cum îşi doreşte o adolescentă timidă care tocmai a dat papucii prietenului ei, ca el să refuze despărţirea, tocmai ca să îi arate că o doreşte foarte mult,) poate aşa sunt si eu şi spun că am uitat de tine, dar în realitate, să mi te amintesc la perfecţie şi să-mi doresc să te aud, de undeva din neant, cum te răzvrăteşti împotriva memoriei mele precare.
Păi doar tu ştii că eu îmi amintesc fiecare detaliu de nimic.
Spre exemplu, acum 10 ani, în prima zi de după vacanţa de iarnă, am purtat o geacă extrem de groasă, bej.
Colega mea de bancă avea un palton verde, şi o eşarfă portocalie, pe care o purta cu eleganţa unei adevărate domnişoare mari,
Eu eram aceaşi. Pentru că, vezi tu, nu e vorba că ţin minte ceea ce purtam atunci. în acea zi, acum 10 ani. Doar mai purtasem aceaşi geacă aproape două luni. E vorba că ţin minte paltonul ei, eşarfa ei, fesul ei negru, blugii închişi la culoare şi ghetuţele ei elegante, dar nu prea conservatoare.
Ţin minte cerceii pe care i-a purat pentru prima oară atunci când ne-am cunoscut, tricoul pe care îl avea colega din faţă în data de 8 martie 2005, care era albastru şi cu două flori galbene: una-n partea de sus, alta-n partea de jos.
Ţin minte fiecare trecător de pe stradă, ţin minte fiecare chip pe care-l văd, hainele lor. în cursa infernală pe lângă mine.
Ţin minte numere de telefon pe derost, fraze întregi din cărţi pe care le-am citit doar o dată, în treacăt. în copilărie. Ţin minte ce mi-au spus oameni şi pot reproduce conversaţii întregi după ani de zile.
Aşa că da.
Mi-e imposibil să uit de tine.
Deci mai simplu ar fi să spun că nu mă mai gândesc la tine mereu, ci doar din când în când şi trăiesc pe propria-mi piele ceea ce unii psihologi numesc "the survivor guilt".
Ar trebui să mi te amintesc, şi tot ce am trăit împreună să mi se scurgă prin piele şi să retrăiesc la nesfârşit, toată viaţa. şi cu toate astea...
Nu pot.
Uit de tine, deşi ţi-am promis, şi mi-am promis că nu voi face asta niciodată.
Nu cu tine.
Şi cu toate astea, de când ai plecat, viaţa mea nu s-a oprit în loc.
Am crescut, am citit mai mult, am scris mai mult şi am trăit cât am putut eu până acum.
Mai ştii când îşi spuneam că tot ce-ţi scriu e ca şi cum am sta la o ceaşcă de ceai, sau de cafea, într-o cameră obscură?
Dacă nu, îţi amintesc eu că asta ţi-am spus când m-ai citit prima oară şi mi-ai spus, ca un repros gentil mascat, " treci de la un subiect la altul şi nu prea înţeleg".
Ţin minte şi acum (de parcă aş putea uita ceva) că tu apreciai sfârşitul povestirilor mele, oricare ar fi fost el.
Presupun că din cauza asta ai şi căutat sfârşitul nostru atât de devreme.
Deşi unii ar spune că acest sfârşit n-a fost deloc un sfârşit, că noi vom continua să ne căutăm şi că până la urmă nu noi am scris propoziţia de final.
Am un motan şi o pisică.
Pisica mea, ca un animal de pradă ce este, nu-şi exprimă dragostea de mine prea mult, deşi eu o alint cu orice ocazie pe care o prind.
Pisica mea fuge de mine prin casă, întoarce capul cochet atunci când o pup, şi vine o dată pe zi, fix 30 de secunde, pe sânii mei când mă odihnesc pe canapea.
În schimb, pentru că sunt mă-sa, (adoptivă, altă specie, dar mă-sa), eu ştiu cel ma bine ce-i place, aşa că, uneori, când suntem doar noi două, mami se duce acolo, unde stă ea, mami se contorsionează în fel şi chipuri, doar ca să-i soptească în urechile ciulite şi elegant lăsate spre faţă că fetiţa mamei e o prăjitură. Cu ciocolată, vanilie, îngheţată şi fructe de pădure. Cu fistic şi marţipan. Şi pisica ascultă mulţumită şi toarce.
Şi nu-i fericire mai mare decât să ai un copil, din altă specie, care să nu poată vorbi, care probabil nu te înţelege, care nu vine des să-şi arate iubirea.. nu-i fericire mai mare decât acest copil să toarcă atunci când îţi aude vocea care indrugă  stranii reţete culinare.

Pisica pe care tu o ştii.
Cu care ai vorbit. într-un fel sau altul,
A venit în noaptea asta şi a stat o oră jumătate torcând, pe mine.
De când scriu şi până acum, ea a stat şi a tors continuu.
Ea nu ştie ce fac.
Nu înţelege rostul pocniturilor mele în tastatură. Nu înlelege nici de ce apar tot felul de semne pe ecran.
Nu înţelege nimic, pentru că nici măcar nu i se vorbeşte.
Dar de o oră jumătate, de când eu brusc, îmi amintesc de tine
Pisica mea stă pe mine şi toarce.


0 păreri geniale:

top