Toate schitele mele de pana acum-4.


Fac parte din categoria oamenilor care nu mai trăiesc dar sunt în viaţă.
E greu să recunoşti asta. E greu să te uiţi la tine şi să vezi totul static.
Nimic fasccinant.
Nimic frumos.
Nimic urât.
Nicio extremă,
 nicio rid de viaţă acolo, în tine.
Șii nu sunt nici balerină,
 nici artistă,
nici cicălitoare,
nu sunt nici personajul rău, nici personajul bun, nu sunt nici măcar un beţiv infect, din scara vreunui bloc, sau din Cişmigiu, nu sunt nici pom, nici gard, nici lac.
 Nu sunt nici măcar roșiile împuțite de pe tarabe. Nici visele, nici noptile, nici zilele pierdute sau câștigate. Nu sunt nici revoluție, dar nici statul în fața televizorului. Nu iert, nu uit, nu vorbesc decât cu mine însămi, în limbaj surdo-mut, aud tot și vorbesc intens în propria-mi piele.
Trăiesc drama povestitorului care vede totul, dar nu mai ştie nici să explice, nici să descrie, vede totul în mintea lui, de sute de ori, fără niciun cuvânt. Care nu mai poate nici povestitor să fie.
Mulţi oameni văd fericirea ca pe un sac fără fund, mulţi cred că Dumnezeu îţi pune mâna în cap fără blestem, toţi te uită şi îşi văd de vieţile lor imediat cum ai ajuns la sfârşitul poveştii.

Dar povestitorii adevăraţi ştiu că povestea nu se termină niciodată cu "au trăit fericiţi".

 La capătul patului, singurătatea e mult mai cruntă decât orice gram de fericire din viaţă. Povestea adevărată se termină odată cu viaţa în sine, pe care o laşi sau nu în urma ta.
Nu ţi-am mai rostit numele de multă vreme. Nici copilăria nu mi-am mai decojit-o, nici aripile nu mi le-am mai desfăcut.
Am realizat, cu revelaţia unui copil, că borcanele cu amintiri se ţin numai la răcoare.
Mi s-au defectat între timp, o parte din organele interne:
 stomacul,
 intestinele,
plămânii,
rinichiul drept,
plămânii din nou
şi numai puţin inima. Oameni sănătoşi n-ai să găseşti, dar de asta eşti tu fericit,
Bine ai revenit.
Bine te-am regăsit.
Nu ştiu dacă ţi-am dus dorul,. Nu ştiu dacă am plecat.

Disperările se mai întâmplă. Sub formă de oameni, de stele sau de furtuni, disperările sunt ca nişte zei ce se amestecă în viaţa şi mintea noastră. Asta mi s-a întâmplat mie.
De atunci nu mai ştiu să scriu, de atunci viaţa mea s-a scurs ca o pastă rece pe faianţă.
Nu mai stiu sa vorbesc
sa respir
Nu mai stiu sa fiu mută
Nu sunt nici pesimistă, nici optimistă
Sunt Dumnezeul cel mai prost din lume
N-am discipoli, nici crez, nu am nimic
Nu mi-e frică de mine
Nu mi-e frică de nimeni
Nu ridic pe nimeni în slăvi
Doar pentru că am puterea s-o fac
Dau cu tine de pământ
Pentru că ne întoarcem cu toții
În ţărână



Sunt un mare nimic
Mă renasc din propria-mi cenuşă mai minunată ca niciodată

Ascult pe ascuns melodiile postate de tine şi mă întreb dacă te gândeşti la mine în maşină, când conduci nervos, cu 140 la oră.
Pentru că eu mă gândesc la tine când merg pe stradă singură.Mă gândesc la tine când merg pe stradă cu alţii. Mă gândesc la tine atunci când conduc. Mă gândesc la tine când merg spre muncă. Tot la tine, atunci când fac synulox unui căţel. Tot la tine mă gândesc atunci când îmi învârt mâinile-n operaţie şi scot câte un organ, plin de sânge, sau puroi, după caz.
Mă gândesc atât de des la tine, încât nu pot deosebi dacă într-adevăr exişti cu adevărat, sau eşti un personaj imaginar, din imaginaţia mea quasichizofrenică.

Spre exemplu, aseară, în metrou, doi preoţi stăteau de vorbă pe bancheta din faţa mea. Eram la Victoriei, iar ei erau în haine civile. Unul dintre ei semăna cu Iisus. Avea barba lui, părul lui, nasul lui drept din icoane. Chiar şi forma ascuţită a nărilor,chiar şi ochii uşor migdalaţi. Îl priveam pe acest om, copie fidelă a icoanelor cu Iisus, şi mă gândeam că e vreun preot tânăr în vacanţă sau ceva. Aveam dreptate, cred eu, pentru că atunci când i-a sunat telefonul, a răspuns pe o voce prea blândă "Doamne ajută!". A spus acelaşi lucru şi în loc de salutul de final.
Şi cum mă uitam la acest model de icoană, mă gândeam doar că e un impostor. Un impostor care se îmbracă cu haine bisericeşti din când în când. Un impostor care mă va urmări până la Romană, apoi până la Amzei, unde va găsi prima alee întunecată. Acolo mă va bate pentru bani. Bani pe care eu nu-i am, pentru că am plecat fără geantă la mine. Deci fără portofel. Poate doar abonamentul de metrou să mi-l fure din buzunar. Abonamentul meu, cu reducere pentru studenţi.
Am coborât la Victoriei, unde Modernul Iisus m-a urmărit. Discuţiile  la telefon mi s-au părut dubioase, dar nimeni în jurul meu nu părea că-l observă pe Iisus-ul meu. Când a urcat iar lângă mine, în metrou, şi doar eu îl priveam, mi-am dat seama că poate acest om ciudat de asemănător cu o icoană hipiotă e doar în mintea mea.
Şi atunci m-am liniştit.
Aerul nopţii era mai liniştit. Ştiam că azi va ploua numai din mirosul Bucureştiului aglomerat la zece noaptea.

Tu ştii că eu vorbesc mult, pentru că eşti singurul cu care vorbesc. Şi mă întreb. Nu pot să mă abţin să nu mă întreb.
Oare tu vorbeşti cu mine, când mergi singur pe stradă şi nimeni nu se uită mai mult de o clipă la tine?Vorbeşti cu mine atunci când toţi în jurul tău sunt agitaţi? Vorbeşti cu mine atunci când înjuri
când fuţi
când te simţi fericit
când simţi că mori singur şi urât de toţi şi toate?
Vorbeşti cu mine
Sau, măcar
te gândeşti puţin la mine când
vezi cum oamenii obişnuiţi de lângă tine se transformă în icoane umblătoare
când te aşezi liniştit în pat, şi dormi sperând ca ziua de mâine să nu mai fie aşa cald; Când mai vezi vreun câine cum dă nenorocit din coadă spre tine?
Sau când vezi vreo pisică cum îţi taie calea.
?
Pentru că eu vorbesc mereu cu tine. Şi mă gândesc tot timpul la tine.
Uneori am ajuns să cred că eşti doar vocea aia din interiorul meu.
Care-mi spune că omul din metrou era un simplu trecător.
Că nu trebuie neapărat să te jefuiască cineva noaptea.
Că muzica trebuie dată mai tare.
Că sunt fericită aşa cum sunt
Că tu mă iubeşti aşa cum sunt
Şi că într-o zi
Vom vorbi faţă în faţă.

Blue, mi-a crescut părul
E din nou aşa cum l-ai cunoscut
Miroase a căpşuni şi mere verzi
Am aceleaşi patrujcinci de kile
Port teneşi, bocanci şi pantofi cu toc
Cânt din nou
Scriu din nou pe tot ce apuc
Măzgălesc pisici peste tot
Sunt o persoană veselă
Sunt o persoană care râde din nou
Albastru.
Şi atunci, din seninătatea chipului pe care mi-l imaginez liniştit
furtunile se trezesc peste noapte
tună peste tot, mai ales peste pielea mea
încă neridată de timp

forever young, îmi place mie să spun
şi multe-s geloase că arăt ca acum 6 ani
dar, tu, Blue, tu ştii cel mai bine
că arăt ca acum 6 ani şi mie  tot nu mi-e bine.



Apreciez totuşi că nu-mi mai amintesc aproape nimic despre tine.
Cu recunoştinţa omului care visează de prea multe ori urât, îţi mulţumesc. Presupun.
Observi, tot ce spun în ultima vreme, are o doză de nesiguranţă. Ai spune că-mi e nespecifică.
Habar n-am.
În ultimele nopţi, am visat acelaşi lucru, doar personajele difereau.
Nu ştiu exact de ce scriu. Probabil sper câteodată că mă citeşti şi tu. Şi că nu m-ai uitat deşi , uite, egoista de mine, eu te-am uitat pe tine.
Sau aşa sper eu.
Sau poate nu sper. Poate în spatele măştii mele de sinceritate absolută,( aşa cum îşi doreşte o adolescentă timidă care tocmai a dat papucii prietenului ei, ca el să refuze despărţirea, tocmai ca să îi arate că o doreşte foarte mult,) poate aşa sunt si eu şi spun că am uitat de tine, dar în realitate, să mi te amintesc la perfecţie şi să-mi doresc să te aud, de undeva din neant, cum te răzvrăteşti împotriva memoriei mele precare.
Păi doar tu ştii că eu îmi amintesc fiecare detaliu de nimic.
Spre exemplu, acum 10 ani, în prima zi de după vacanţa de iarnă, am purtat o geacă extrem de groasă, bej.
Colega mea de bancă avea un palton verde, şi o eşarfă portocalie, pe care o purta cu eleganţa unei adevărate domnişoare mari,
Eu eram aceaşi. Pentru că, vezi tu, nu e vorba că ţin minte ceea ce purtam atunci. în acea zi, acum 10 ani. Doar mai purtasem aceaşi geacă aproape două luni. E vorba că ţin minte paltonul ei, eşarfa ei, fesul ei negru, blugii închişi la culoare şi ghetuţele ei elegante, dar nu prea conservatoare.
Ţin minte cerceii pe care i-a purat pentru prima oară atunci când ne-am cunoscut, tricoul pe care îl avea colega din faţă în data de 8 martie 2005, care era albastru şi cu două flori galbene: una-n partea de sus, alta-n partea de jos.
Ţin minte fiecare trecător de pe stradă, ţin minte fiecare chip pe care-l văd, hainele lor. în cursa infernală pe lângă mine.
Ţin minte numere de telefon pe derost, fraze întregi din cărţi pe care le-am citit doar o dată, în treacăt. în copilărie. Ţin minte ce mi-au spus oameni şi pot reproduce conversaţii întregi după ani de zile.
Aşa că da.
Mi-e imposibil să uit de tine.
Deci mai simplu ar fi să spun că nu mă mai gândesc la tine mereu, ci doar din când în când şi trăiesc pe propria-mi piele ceea ce unii psihologi numesc "the survivor guilt".
Ar trebui să mi te amintesc, şi tot ce am trăit împreună să mi se scurgă prin piele şi să retrăiesc la nesfârşit, toată viaţa. şi cu toate astea...
Nu pot.
Uit de tine, deşi ţi-am promis, şi mi-am promis că nu voi face asta niciodată.
Nu cu tine.
Şi cu toate astea, de când ai plecat, viaţa mea nu s-a oprit în loc.
Am crescut, am citit mai mult, am scris mai mult şi am trăit cât am putut eu până acum.
Mai ştii când îşi spuneam că tot ce-ţi scriu e ca şi cum am sta la o ceaşcă de ceai, sau de cafea, într-o cameră obscură?
Dacă nu, îţi amintesc eu că asta ţi-am spus când m-ai citit prima oară şi mi-ai spus, ca un repros gentil mascat, " treci de la un subiect la altul şi nu prea înţeleg".
Ţin minte şi acum (de parcă aş putea uita ceva) că tu apreciai sfârşitul povestirilor mele, oricare ar fi fost el.
Presupun că din cauza asta ai şi căutat sfârşitul nostru atât de devreme.
Deşi unii ar spune că acest sfârşit n-a fost deloc un sfârşit, că noi vom continua să ne căutăm şi că până la urmă nu noi am scris propoziţia de final.
Am un motan şi o pisică.
Pisica mea, ca un animal de pradă ce este, nu-şi exprimă dragostea de mine prea mult, deşi eu o alint cu orice ocazie pe care o prind.
Pisica mea fuge de mine prin casă, întoarce capul cochet atunci când o pup, şi vine o dată pe zi, fix 30 de secunde, pe sânii mei când mă odihnesc pe canapea.
În schimb, pentru că sunt mă-sa, (adoptivă, altă specie, dar mă-sa), eu ştiu cel ma bine ce-i place, aşa că, uneori, când suntem doar noi două, mami se duce acolo, unde stă ea, mami se contorsionează în fel şi chipuri, doar ca să-i soptească în urechile ciulite şi elegant lăsate spre faţă că fetiţa mamei e o prăjitură. Cu ciocolată, vanilie, îngheţată şi fructe de pădure. Cu fistic şi marţipan. Şi pisica ascultă mulţumită şi toarce.
Şi nu-i fericire mai mare decât să ai un copil, din altă specie, care să nu poată vorbi, care probabil nu te înţelege, care nu vine des să-şi arate iubirea.. nu-i fericire mai mare decât acest copil să toarcă atunci când îţi aude vocea care indrugă  stranii reţete culinare.

Pisica pe care tu o ştii.
Cu care ai vorbit. într-un fel sau altul,
A venit în noaptea asta şi a stat o oră jumătate torcând, pe mine.
De când scriu şi până acum, ea a stat şi a tors continuu.
Ea nu ştie ce fac.
Nu înţelege rostul pocniturilor mele în tastatură. Nu înlelege nici de ce apar tot felul de semne pe ecran.
Nu înţelege nimic, pentru că nici măcar nu i se vorbeşte.
Dar de o oră jumătate, de când eu brusc, îmi amintesc de tine
Pisica mea stă pe mine şi toarce.


Ştiu că mă citeşti.
Ştiu că eşti încă acolo, deşi nu dai niciun semn. Te simt. Avem o telepatie rară, dacă există aşa ceva.
Mi-ai spus "adio" de prea multe ori ca să te mai cred pe cuvânt. De fiecare dată te-ai întors, încercând să fii altul, încercând să fii mai bun. Încercând să mă seduci, să mă cucereşti, să vreau să te am, deşi erai şi eşti perfect conştient că n-aş vrea să te vreau nici măcar o clipă.

Acum patru ani, pe vremea asta, viaţa nu părea că va exista fără tine. Viaţa nu părea că va exista fără mine.
Fără tine am învăţat că:
Oamenii sunt frumoşi.
Oamenii sunt urâţi.
Oamenii se comportă cu tine aşa cum se simt ei pe interior.
Am învăţat că iubirea se învaţă în fiecare zi.
Am învăţat că n-am nevoie să mă prefac pentru nimeni, nici măcar pentru mine.
Sunt reală pentru mine şi mă plac aşa cum sunt.
Am învăţat că aş sta cu mine şi cea mai bună prietenă dintr-ale mele sunt chiar eu.
Oamenii sunt nebuni.
Imprevizibili.
Puternici şi slabi.
Plini de complexe. Imperfecţi.
Orolioşi, egoişti, narcisişti şi împiedicaţi.
Am învăţat că n-am nevoie decât de mine, de Dumnezeu şi de ceva drum în faţă.
Am învăţat că iubirea nu se măsoară, dar cântăreşte fapte.
Şi o mulţime de alte lucruri.
Cu tine am învăţat că:
Oamenii sunt frumoşi. Oamenii sunt urâţi.
Oamenii sunt gri. Trecutul e minunat şi viitorul e la fel.
Am învăţat o mulţime de lucruri despre mine în prezenţa şi absenţa ta.
Cine eşti tu?
Probabil Blue.
Cine e Blue?

Încă învăţ. Încă aflu.
Încă mai caut.



top